sâmbătă, 23 iunie 2012

Sa fie doar un..perete?

Cand eram mica, toti peretii casei noastre erau acoperiti de zugraveala groasa si zgrunturoasa, de aceea care te zgarie daca iti plimbi palmele pe ea. In camera mea era albastra deschis si presarata pe alocuri cu sclipici.
In fiecare noapte innegrita de insomnii obisnuiam sa imi intind mana stanga din pat si sa ciocanesc monoton peretele de langa mine in cautarea locurilor in care zugraveala s-a umflat si suna a gol. A golul din sufletul meu. Imi rumegam ore intregi necazurile copilaresti, ciocanind fara oprire si ignorand juliturile de la incheieturile degetelor.
Intr-o noapte in care, pare-se, suferinta mi-a fost mai puternica, m-am lasat dusa de val si am lovit asa de tare o umflatura incat o bucata aspra de zugraveala s-a desprins si a cazut, spulberandu-se dupa pat. Inainte sa am timp sa analizez situatia, m-am trezit ca desprind intentionat inca o bucata lasand-o se prabuseasca peste surata ei. Odata ce am inceput nu a mai fost cale de intoarcere. Rupeam cu degetele inca o bucata….si inca una, lasandu-ma hipnotizata de zgomotul pe care il faceau cand se frecau de perete inainte de a se sparge in zeci de bucatele sub patul meu. Tipatul mortii lor ma linistea. Nu-mi mai aduc aminte ce m-a determinat sa ma opresc si cum am reusit in final sa adorm. Dimineata, insa, cand m-am trezit, am fost de-a dreptul ingrozita la vederea peretelui jupuit pe toata distanta pe care mana mea de copil ranit a reusit sa o parcurga...

Niciun comentariu: