O alta povestioara

 Paul , cu figura trista si abatuta , se intalni cu prietena lui Carla intr-o cofetarie , la un suc. Deprimat el incepu sa se descarce in fata ei , povestindu-i despre problemele sale , despre locul de munca, despre bani , prieteni, scopul lui in viata..totul parea ca ii merge prost. La un momentdat prietena lui , baga mana in geanta si ii scoase o bancnota nou-nouta de 1 milion de lei . I-o intinse zambind :

- Vrei aceasta bancnota ?

Baiatul putin confuz , ii raspunse :

- Daca o vreau ? ..normal ca o vreau , este o bancnota de 1 milion .

Atunci Carla muta bancnota in stanga si o mototoli pana se facuse ghemotoc mic mic mic . Aratandu-i ghemotocul lui Paul , il intreaba din nou :

- Dar acum , mai vrei bancnota ?

- Sigur ca o vreau , chiar daca e mototolita , si facuta ghemotoc tot are valoare ..este un milion de lei.

 Atunci prietena lui desfacu bancnota , si o calca cu piciorul pana se murdari de tot si il intreaba iar :

- Mai vrei bancnota ?

- Asculta , nu stiu ce urmaresti , chiar daca e sifonata ,si murdara tot are valoarea de un milion..si pana nu o rupi tot isi pastreaza valoarea .

- Paul tu ai spus-o ! Un milion ramane un milion ! De asta trebuie sa stii ca indiferent ce se va intampla cu tine, chiar daca uneori nu iese asa cum vrei tu , chiar daca viata te "indoaie" sau te face mic mic ,ghemotoc , tu continui sa fii la fel de important cum ai fost si pana acum..Ceea ce trebuie sa te intrebi, este cat valorezi tu in realitate , nu cat de abatut esti la un momentdat sau cat de deprimat esti tu din cauza unor situatii mai mult sau mai putin trecatoare din viata ta .

Paul ramase nemiscat , uitandu-se la Carla fara sa zica un cuvant, in timp ce cuvintele ei isi croiau drum spre mintea si inima lui. Apoi prietena lui desfacu bancnota si o puse langa paharul lui de suc , si cu un zambet complice ii spuse:

 - Milionul este al tau . Pastreza-l pentru acest moment cand vei cadea iar in butoi..dar trebuie sa imi dai o alta bancnota nou nouta de un milion , ca s-o pot folosi pe urmatorul prieten care are nevoie..Il pupa pe obraz si se indrepta spre usa. Paul privi bancnota,zambi ,o privi din nou si trezit parca la o noua viata, il striga pe ospatar sa achite consumatia.

   Persoanele care ne influenteaza viata, nu sunt cele care au cele mai bune rezultate, cei mai multi bani sau cele mai multe premii ...sunt cele care isi fac griji pentru tine , care au grija de tine ,si care raman alaturi de tine orice s-ar intampla. Gandeste-te o clipa, viata este foarte scurta !Tu pe ce lista esti.. ? Nu stii ? Da-mi voie sa te ajut un pic..poate nu esti printre cei mai faimosi, poate nu ai o invatatura asa cum ar trebui, poate nu ai locul de munca asa de mult visat , dar cu siguranta esti printre cei care au ales sa primeasca acest mesaj.Voi ce spuneti ...intelegandu-ne valoarea, putem incerca sa aducem putina speranta in inima unei alte persoane ?

In incheiere , sunt multi in viata care se pretind ca sunt cineva, si sunt tare intelepti, iar acestia nu poate sa suporte sa fie si altul printre ei. Daca aveti astfel de ganduri ...urmaresti ce vorbeste,incepi sa judeci , aici a gresit, uite cate greseli gramaticale are in postarea lui , ce cauta asta ? cum de asta are blog ? .. chiar daca esti mai bun ca el ,mai intelept, si dai peste unul slab..roagate pentru el sa fie si el intarit, nu il judeca

Revenire

Buna! Nu am mai scris demult; iaca revin cu o povestioara:

Povestea spune ca undeva departe pe o bucatica de pamant traiau 2 familii. Una din ele era foarte saraca si avea si un copil , iar cealalta familie era foarte bogata dar in familia asta era doar o persoana , un om calic si avar care nu s-a casatorit niciodata doar pentru simplu fapt ca nu vroia sa imparta bogatia lui cu nimeni. Familia saraca traia intr-o casuta mica si derapanata, abia descurcandu-se cu traiul de zi cu zi. In fiecare zi acest om sarac mergea la cel bogat pentru a munci pentru un colt de paine, caci acest om bogat nu ii oferea nimic mai mult. Asa ca omul sarac era nevoit sa munceasca pentru acel colt de paine uscata toata ziua, iar seara mergea spre casa cu coltul de paine, de unde se hranea el si familia sa, care multumea Domnului pentru aceea bucatica de paine.. . Si totusi aceasta familia saraca era fericita , se bucura de viata din plin, pe cand omul bogat avar si hain era suparat nevoie mare, pe zi ce trecea, caci copilul incepea sa creasca , si ii era frica ca la un momentdat va creste si se va razbuna pe el , si va pierde toata bogatia pe care o are. Atunci furia si mania i-a intrat in inima bogatului , si il trimitea pe saracu copil in zona periculoase pentru anumite treburi , unde viata lui era in pericol in fiecare clipa. Iar spre mirarea lui de fiecare data copilul venea inapoi viu si sanatos. Intr-o zi l-a luat pe copilul sarac cu el , undeva langa o prapastie . Intr-un moment de neatentie, a vrut sa il impinga pe baiat in propastie, dar s-a impiedicat si a cazut el intr-un loc abrupt si plin de pietre. Acolo zacea acest om bogat si se gandea caci asta ii va fi sfarsitul. Baiatul vazandu-l acolo ii aruncase o funie, si cu ajutorul ei a reusit sa il salveze pe acel om bogat , care avea multe kilograme caci ducea o viata ce ii oferea tot confortul si hrana de care avea nevoie, iar copilul cel sarac care traia intr-o casuta mica si derapanata care se hranea zilnic cu acel colt de paine uscat , plus puterea cereasca venita de la Dumnezeu.
Chinuindu-se l-a luat pe acest om bogat si l-a dus acasa,dupa care el si familia lui i-au ingrijit ranile. Cazatura omului bogat i-a cauzat o boala care nu i mai permitea a se ridica din pat. Acest om bogat vedea zilnic cum acea familia saraca venea zilnic si muncea si il hranea pentru acel colt de paine uscat..dupa un timp omul bogat simtind ca sfarsitul i se apropie a inceput sa planga si sa realizeze caci toate bogatiile lui nu mai contau , iar uitandu-se in trecut si-a dat seama ca viata lui nu a fost deloc fericita, iar viata familiei sarace era o viata plina de bucurii sufletesti , si chiar si atunci cand zacea in prapastie de unde nu se mai putea ridica, acel copil firav si inocent i-a salvat viata , fara a se gandi nici o clipa ca ar putea beneficia de bogatia lui. In acea seara i-a chemat langa el, si le-a cerut scuze ,a inceput sa planga dupa care a inchis ochii si a plecat de pe pamant in calatoria spre cer in cautarea iertarii Domnului.
Morala acestea povesti pleaca de la avutia pe pamant a unui om care a avut de toate si nu i-a lipsit nimic..catre acea familia saraca care traia doar din acel colt de paine uscat castigat din greu. Nu bogatiile ne fac viata mai fericita si mai implinita, ci o inima inocenta si pura care chiar daca pe acest pamant va avea de suferit si indurat batjocurile celor care se cred mai presus doar pentru simplu fapt ca au mai mult au si putere.
In final as vrea sa inchei spunand ca a iti iubi aproapele ca pe tine insuti este una din cele mai importante realizari ale vietii.

IUBESTE,OMULE,IUBESTE!

Filme văzute în câteva zile de August2012

The Stoning of Soraya M

Un film document, mărturie, un dinte de lapte pentru o măsea de ținut minte, un film testamentar care ne spune crud povestea reală a unei femei vortexate într-o lume absurdă, prăfoasă, masculină, paternalistă și misogină, până să ajungi la mahonul logicii tre să dai la o parte mulți vălătuci inecăciosi fabulatorii de rumeguș nesuferit.

A happy event

  A happy event este probabil un truc, însă unul destul de reușit și bibilit de mânuțe tremurânde și priviri ce îmbucă firul vieții cu gămălia timpului. Ar cam fi cazul să ies din registrul stilistic sacadat al bătrânicii care își coase bonețica pe-o prispă impresionistă căci filmul de față emană un suflu tineresc molipsitor și înduioșător. Este un film de personaj, un film matriarhat, el pare sa restituie, aparent sub forma unei povești ușurele cu miros de croissant et chocolat, statutul pierdut al maternului sau mai bine zis veridicul si spiritualitatea acestui statut. Il numeam truc la început deoarece structura sa are menirea evidentă de a cuceri, de a emoționa, este un film don juan-esc, modalitatea în care Nicolas o cucereste pe Barbara aparține registrului cinefil, între ei își face loc până și Kar Wai Wong cu al său In the mood for love, astfel spectatorul cât de cât cinefil cade în mrejele acestei structuri donjuanești. Mai apoi suntem îmborțoșați cu o idee, aceea a maternității mistice, a unei maternități totale și într-o oarecare masură epuizante. Ideologic filmul este mai degraba feminin decât feminist, garnisit cu gingășie tipic frațuzească, cu mici incursiuni ce vorbesc publicului cu candoare narativ-ludic-suprarealista.

Woman in the Dunes (1964)

 Sisiful lui Camus pare să se rostogolească în văgăuna unde locuiește această femeie a nisipurilor. Acest sisif e aici nu un concept efemer și seducător de trist ci unul material, el este bărbatul venit de la oraș prins în mrejele și chingile pustietății, nevoit să viețuiască la limita sănătății și a răbdării alături de o femeie care pare să fie o zeitate a nisipului.Ea s-a adaptat locului până la identificarea cu acesta. Sclipirea nisipului pe corpul ei asudat și obosit îi conferă o aura zeiască. Pare o nemuritoare coborâtă printre dunele de nisip cu gând să pervertească sau să purifice un suflet muritor. Întâlnirea celor doi este una blândă și domestică, mai apoi încordarea și strânsoarea locului îi aduce în mod suprinzător mai aproape după care proximitatea fiind mult prea forțată apare efectul de recul. Nisipul exfoliează pleura urbană a nou-venitului și îl lasă în pielea goală a sinelui față în față cu marele alb(negru), cu marea mută de nisip egalabilă cu un soi de dumnezeire ternă pe întinderea căreia nici arbuștii nu mai foșnesc pilde nici norii nu mai tună povețe.

 Black Book

  Filmul e conceput sub forma unui lung flashback cu punct de pornire anul 1956. Într-un kibbutz din Israel, o întâlnire între două prietene în vremuri tulburi e un şoc suficient de puternic pentru a le provoca refluxul. Nu e cel mai original mod de a deschide o acoladă cinematografică în interiorul căreia să plantezi o intrigă, dar Verhoeven are grijă să remedieze „deficienţa” în stil de mare campion, când o închide, în ultima secvenţă. Nu trebuie ratată! 


PS. Cele scrise cu  neagru, mi-au plăcut cel mai mult...

ielele(a doua parte)

Poate o doare. Nu. Sigur o doare. Si acum … imi pare rau pentru tot. As face orice sa ii spun ca o iubesc si ca vreau sa fim prieteni , as face orice sa imi spuna ‘Buna Dimineata ! ‘ din nou. M’am ingropat intr-o tacere indescriptibila. As face orice sa … Iesirea 3 – Urziceni. Prima banda din nou , semnalizez dreapta si soseaua vizibil mai proasta ma duce spre … Ce? Urziceni. Mersi Lory. Cu un exalt fara masura ma opresc intr-o parcare pe marginea drumului. Iau sucul din cotiera si imi potolesc setea. Nu trecea nimeni pe acolo. Racoarea paracarii se urca incet pe pielea mea. Nu-mi place dar trebuie sa recunosc ca hanoracul face toti banii. E bun acum. E greu. Si ma cert cu toti. Si fac ce pot , in zadar. Greseala e tot la mine. Ochii mei sunt atintiti asupra ei. Fara sa vreau ochii mei iscodesc imperceptibil persoana’i. Poate acum e la el. …sau la celalalt el. Cine stie ? Ce as vrea sa stiu ca e langa mine acum. Intins pe capota masinii gluga hanoracului imi acoperea pletele tunse. Capota era calda de la murmurul motorului. Muste sfasiate mi se lipeau de hanorac. Versurile Blagiene imi surad in minte. ” Intelepciunea unui mag mi-a povestit odata , de-un val prin care nu putem strabate cu privirea , paienjenis ce-ascunde pretutindeni firea, de nu vedem nimic din ce-i aievea. “ Oare a trait ceea ce simt eu acum ? Oare si el a avut probleme cu ielele. Dar oare eu am asa ceva ? Imaginiatia mea are asa ceva. Oricum. Nimic nu mai e cum era. Nici nu va mai fi vreodata. Scorpionii isi doreau un inger. Mie trimite-ti-mi acel inger. Omul intelept mi-a spus : “ Ia-o pe aici ! “ , vantul bate , lacrimile curg , asa cum trec anii. Ascultat-ti vocea. E soapta inimii. Sunt un tampit. E tot ce imi pot creea in minte acum. Ba nu. Si prima melodie pe care am cantat-o intr-a 7a la scoala , ‘Singur’. Si soloul lui Tudor din Monstra. Acordurile acusticei mele negre imi sunau metallic in minte. Versurile , pun ramasag , ca nu le mai stiu. “Adu-ti aminte de locul tau , Adu-ti aminte cum mereu , Stateai …si eu ? Adu-ti aminte ca nu s-a terminat , Adu-ti aminte ca nu esti un ratat , Te iubesc … si eu ? “ Ceva de genu’. Hah ! Ce frumos era. Ce perioada. S-o mai traiesc o data. Sa stiu ca obligat de scoala ma vad cu ea si a doua zi. Sa stiu ca ii pot privii ochii pe ascuns. Ce n-as da sa fiu copilul acela din nou. Eram un adolescent teribilist , defapt asta e stadiul in care ma aflu si acum. Trista revolutie sangeroasa pe care o purtam cu toti prietenii mei. Pentru mine lumea era atat de ingusta incat nici eu nu mai incapeam in ea. Ok. E timpul sa vad Constanta. Dau sa ma ridic de pe capota masinii. Un fulger ma trazneste din genunchi pana in umar si o durere paralizanta ma lesina. Stiu ca din masina se auzea disperarea chitaristului din ACDC care canta Dumnezeu stie ce , iar apoi totul s-a stins pentru mine.
M-am trezit intr-o lumina alba , orbitoare. Un ranjet slinos mi s-a intins pe fata. Cred ca am urlat. ”Am murit ?! “ Un barbos necunoscut a zis sec si rarait : “ Nu. Din pacate nu ! Haha ! “ ; “ POFTIM ? Cee caut eu … aici ? “ Si vocea ei din coltul indepartat al patului in care stateam se auzea incet. “ … Te-am gasit intr-o parcare pe jos , lesinat , sangerand. Muzica din masina iti urla ca deobicei numai ca inainte te vedeam si pe tine acolo , inauntru. Nu mi-ai raspuns. Am chemat ambulanta. Si t e-am adus aici la spital. A fost un accident vascular. Medicii au spus ceva de un ‘Exces de Cofeina’. “ ; “CE ? “ Wow. Am auzit bine ? Exces de cofeina. Mi-a taiat-o brusc … : “ Of. Ce ai facut ? Chiar nu inteleg … Cum s-a intamplat. … “ Vocea ei vibra in inima mea. Era pentru prima oara cand veneram cuvintele. Am inchis ochii. Pentru prima oara in multi ani. I’am simtit buzele tremurandu-I pe obrazul meu din nou. Buna Dimineata !

ielele(prima parte)

Reprobabil si flegmatic se ridica de la masa unduind cafeaua ramasa pe fundul cestii albe. Ridicandu-Si jacheta de pe un al treilea scaun. Pleaca. Frumos. Sti ce? De 2 ani acum ma zbat si fac pe dracu’n patru sa ii fac pe plac. Si ce face ea ? Ma lasa cu un gust amar care mi l-a lasat si cafeaua pe care tocmai am terminat-o. Ha ! Exces de cofeina. Mi-ar place mie. Nu-s asa norocos. Zgomotul era profund aici ca un Mi de bass. « Dire Straits « isi sulfa prin difuzoare nemuritorul « Sultans of Swing
« . Sti ce e defapt azi ? Hehe ! Nimic. Nimic. Retoricul superficialului tine de aparente. Nu se intelege nimic din ceea ce ar trebui. O tema respinsa de o entitate care se zbate in leaganul puterii. N-o blamez ca stie. Stie. Ea sfideaza formele logice studiindu-le ca independente de conţinutul lor concret determinat. O definitie platonica tastata zgomotos.Ea e defapt … Auch ! Mda. Fumam.Scrumul tigarii nu si-a gasit loc mai bun de aeroport. Mana mea. Arde ! Ridic mana si chelnerita cu cel mai mare chef de munca vine spre masa mea. Pana ajunge uitam ce vroiam. ‘O apa va rog. “Minerala sau plata?” … Da! , ii raspund pierdut. Ea imi fulgera o privire limfatica , calma , pasii indreptandu-se spre barul de unde am chemat-o. Injuratura i se citi clar pe buze cand vazu ca tigarea i se stinse. Discuta cu barmanul despre mine. Ce o fi asa ciudat ? Am omorat pe cineva ? Am sange pe frunte ? Am cerut o apa oameni buni ! Ma ridic de la masa aruncand o bancnota de 500 spre ceasca de cafea cu urme de ruj pal. Ajuns la masina ma crucesc sa vad cat de bine am parcat-o si cat de mult am lasat-o in mijlocul Magherului deschisa. Inca mai am scaunele intregi si casetofonul e la locul lui. Zgomotul vibrant al motorului in 8 cilindrii ma frustreaza. Verdele tainic al semafoarelor nu se schimba. E pentru prima oara in Bucuresti cand vreau sa stau la semafor , sa vina si al 15-lea cersetor la mine sa pot sa ii spun sa plece. “Pleaca ma , nu pricepi ?! […] Asa. Peste 200 de metrii o luati la dreapta. “Mersi.” Ea e Lory , tipa de la Navigatie. Tata tot timpul spunea ca ar fi nevasta perfecta. Oarba , dar care stie drumul acasa. Semnul albastru mi se lipeste de ochi. Inca unul. Verde. Autostrada se apropie. Pedala acceleratiei se lipeste temporar de mocheta pufoasa a masinii. Acul turometrului face concurs pe km/h. 5500 de turatii , 120 la ora. Schimb a 4a. Masina se inghionteste si din nou ia viteza. In minte imi sunau inca cuvintele ei : Lasa-ma !. Ce multe cuvintee ! In fine. Zidul care ma orbea s-a spart. Zumzetul radioului s-a interrupt brusc. Pe display apareau tot 2 cuvinte : Fara Semnal. Autostrada Soarelui A2. “Mai aveti 238 de km pana la Constanta.” Mersi inca o data Lory. Dragut. Autostrada mi se intinde in fata. Farurile inutile imi lumineaza ziua. Acceleratia ma duce la 155 unde ramane puutin. Ragaz sufficient sa cad din nou pe ganduri. Rupe-mi-as mana. Oare o fi de-a lor ? O fi genul de tirista mitologica ? trec pe prima banda punand avariile. In 10 metrii trag pe banda de urgenta. Ironie. Sub un semn de “Nu Stationati ! “ Cobor din masina lasand centura sa cada pe scaun. Imi dau jos hanoracul cu Hendrix si raman in maieul negru cu cusaturi verzi. Intru in masina. Arunc hanoracul pe bancheta din spate si imi pun centura. Ciudat. Mi-e frig. Oh ! La naiba ! Lasa, imi va trece. Constanta 226 km. Drum Bun!. Ce i-am faccut frate ? Mor. Sti ? 2 ani m-am perindat in spatele ei. 2 ani de stress. 2 ani de chin pentru ea.

O forma imprecisa,precis s-a pierdut ( I I )

In ritm de salsa creatura înviată îl trezeşte pe cercetător apropiindu-i trupul de al ei şi şoptindu-i că nu doreşte să se întoarcă în laborator :
- Oameni ca tine m-au adus în stadiul de formă lipsită de sentimente. Si toţi au părăsit lumea trupească, fiindcă teama provocată de inutilitatea lor în ale structurării afectivităţii s-a dezvoltat în timp ce mă gravau.
- Să înţeleg că eu sunt cel care a câştigat lozul ?
- Eşti destul de isteţ ! Se trage de la salsa. Nu te uita la paşi, ai încredere în mine.
- Ar trebui să am încredere în tine ? Aseară erai un obiect mut din cadrul institutului, iar acum dansezi cu mine. :| !
- Şi eu sunt uimită, nu numai tu. Atingerea mâinilor tale îmi aminteşte de ceea ce cândva mi se părea redundant. Dar acum...
- Acum chiar te bucuri să simţi căldura unei alte persoane...Apropo, eşti cam rece :)
- Ha :), mă faci să zâmbesc. Sinceră să fiu nu credeam că voi mai putea vreodată să râd, să zâmbesc, şi să mă bucur de mâinile calde ale vreunei persoane.
- Şi totuşi nu ai încredere în mine?!
- În nimeni. De ce aş avea încredere în savanţi ca tine ? Voi vreţi doar să descoperiţi, după aceea ascundeţi într-un colţ din vitrină tot, şi gata! Ceea ce ştiu că vei face şi cu mine, dar îţi dau o şansă, pentru că îmi place cum dansezi.
- Vorbeşti serios ?
- Nu ! Eram doar sarcastică. Ceea ce vreau eu de fapt, e să mă ajuţi să redevin o fiinţă!
- Fiinţă? Dar acum ce eşti? Te ţin în braţe...îţi privesc ochii verzi şi genele false acoperite de al tău breton nisipiu, mi te adresezi şoptind şi-mi zâmbeşti!
- De acord că mă placi, dar deocamdată nu sunt reală, iar eu asta vreau! Renunţă la toate proiectele tale şi descoperă-mi persoana.
- Nu am zis că te plac şi nu pot renunţa la institut pentru ceea ce cred că e un vis.
- Nu visezi dragul meu. Eşti savant şi m-ai furat. Cândva eu am murit nejustificat! Află cum am murit şi readu-mă la viaţă!
- Doamne, dar nu pot face asta. Chiar dacă e adevarat ce îmi spui, e imposibil să redevii o fiinţă!
- A, deci te-am convins că nu sunt reală, deşi dansezi cu mine!
- Nu-i corect! Te-ai jucat cu mintea mea. M-ai ameţit.
- Tipic mie, scuze. Dar probabil şi coregrafia a avut ceva de spus acum. Nu ai auzit-o, dar cu sigurantă ai simţit-o. Aşa că bun venit în lumea mea!
- Deci poţi să simţi?
- Da, ironia ameţitoare, întotdeauna am simţit-o. Tocmai de aceea am fost atât de indiferentă. Speram să nu mai simt nimic, iar unul ca tine a reuşit să mă îngheţe. Acum înţelegi?
- Şi cum te-ai gravat?
- Asta trebuie să aflii, şi să mă ajuţi.
- Există şansa, de a uita tot, după ce te voi readuce la viaţă?
- Asta numai tu poţi afla. Tu eşti cercetătorul dintre noi doi...
La Sfârşitul dansului, creatura feminină se stinge în paşi îndoiţi într-o formă neprecisă care încă nu s-a detaşat de inexistenţă..

O forma imprecisa,precis s-a pierdut ( I )

A fost găsită gravată în organul ei fibrilat. Crezând că este praf care s-a aşezat de-a lungul timpului, cercetătorul „ştiinţifico-laconic“ de la institutul mortalităţii nejustificate, încearcă să îndepărteze cenuşa gravată cu un suflu puternic. Uimit că tot organismul a trepidat,în urma suflului, dar acest posibil organ cu formă neprecisă a rămas nemişcat, iar gravura prăfuită nu s-a aruncat în moleculele aerului, cercetatorul încalcă regulile institutului şi „împrumută“ forma neprecisă, pentru a o analiza în laboratorul său...
Deşi a ajuns foarte târziu acasă, cercetătorul se închide în laborator cu forma de organ. Odată aşezată pe masă, ferestrele se deschid larg lasând un vânt rece şi puternic să împrăştie haos onomatopeic şi spaimă tânărului cercetător, dar acesta încearcă să nu se panicheze, îndreptându-se totodată spre ferestre ca să le închidă, murmurând vorbe liniştitoare cenuşei gravate, ce s-a risipit pe tavan.
Pot spune că tânărul a reacţionat foarte bine, în secunda în care a observat forma unei inimi pe tavan prafuită, spunându-i că nu o va ţine închisă, ci doar vrea să o salveze. Atunci şi vântul a înţeles că ceea ce are el de transmis, poate aştepta…
Trec zeci de minute, timp în care tânărul cercetător se gândeşte la ceea ce poate face… suflă, vorbeşte, se urcă pe masă, atingând cu mâna forma respectivă… iar ea i se aşează în palmă şi tremură… fibrilează, se gravează iar, chiar în faţa tânărului, transformându-se într-o formă incertă… Era atât de obosit…dar voia foarte mult să rezolve acest mister…deschide iar ferestrele, şi roagă vântul să sufle… dar ceea ce el un ştia, e că în spatele lui se forma, mai mult decât o formă, mai mult decât o inimă…era o persoană… şi atunci când el închidea fereastra renunţând, o anume „ea“ îl atinge…
„Îţi multumesc! M-ai privit, şi mi-ai citit cenuşa... Nu te-ai speriat de sentimentul care voia să mă pătrunda cu ajutorul unor bătăi de vânt, şi m-ai salvat dându-l afară, în aer, acolo unde îi este locul...“
Tânărul nu crede ceea ce vede în faţa ochilor, întrucăt roagă creaţia cenuşei înviate să nu îl sperie, şi să îi dea voie să doarmă... Oboseala lui era neexplicabilă, atât de grea, căci nici nu putea conştientiza ceea ce se întâmpla exact în laboratorul său.
Pleacă şi se trânteşte în pat..

Lorelay

La prima vedere, iti pare ideala, fata cuminte, sfioasa si la locul ei. Intr-un fel ai dreptate, dar mult mai mult decat ai dreptate, gresesti. Oricand o sa crezi ca o cunosti cu adevarat, nu o sa ai in palme decat un capat al firului de ata care duce spre sufletul ei. Ca sa ajungi la celalalt capat trebuie sa fii cel putin extraordinar. Ea e o persoana a contrastelor. Nu o sa stii niciodata ce se ascunde in spatele ochilor mari si frumosi, cu genele cele mai lungi si arcuite pe care le-ai vazut vreodata. Sa nu te uiti la ei prea mult, pentru ca o sa ajunga sa te bantuie precum o fantoma palida dintr-o carte al carei titlu l-ai uitat. Da, o sa ti se para ca ochii ei pot zambi fara gura, si o sa ai dreptate. Delicatetea gesturilor ei o sa te hipnotizeze, dar nu te sfii sa o studiezi indelung – e prea visatoare ca sa observe. Am incercat sa nu spun ca “e o persoana deosebita”, pentru ca asta e parerea mea despre toti cei carora le-am oferit un loc special in sufletul meu, dar cliseul acesta e atat de valabil in cazul ei, incat nu ma pot abtine. E o persoana deosebita! Se bucura de viata la fel cum se bucura insetatul care gaseste un izvor in desert. Lucrurile pe care majoritatea oamenilor nu le observa, au pentru ea o importanta nemarginita. O incanta fiecare apus si rasarit, fiecare zi de vara, fiecare stea de pe cer, fiecare picatura de ploaie care nu o atinge, o doare…
Uneori priveste cuminte la copilasi cu parul cret, alteori la motociclete zgomotoase, tatuaje si geci de piele. Daca o cunosti, inseamna ca sunteti prieteni. Felul ei de a fi atrage oameni din toate sortimentele si toti o vor in preajma lor. Daca vreodata s-ar hotari sa intre in politica, ar fi singura persoana din acest domeniu despre care nimeni nu ar vorbi urat. Cum de ce? Pentru ca e o persoana deosebita, nu v-am spus? Nu ar fi niciodata nepoliticoasa sau rautacioasa cu cineva. Necuratul insusi ar primi, eventual, o privire uracioasa din partea ei pentru toate relele pe care le-a savarsit.
M-am gandit mult la pseudonimul ei si in sfarsit am ajuns la “Lorelay” din “Gilmore girls” pentru ca nu imi pot imagina o asemanare mai buna. Nu mi-e greu sa inchid ochii si sa o vizualizez pe ea peste 20 de ani. Acelasi chip frumos, cald si iubitor, aceleasi dansuri timide ale gesturilor, acelasi par incredibil…Probabil ridurile din jurul gurii o sa ii fie putin mai accentuate, din cauza zambetului prietenos omniprezent. Stelutele de ras din privirea ei o sa isi pastreze intensitatea, iar pe sub perdeaua genelor dese o sa se vada aceleasi tarantule de pe fundul marii, care vor sa fie ochii ei.
Baiatul care o sa ii castige inima s-a nascut, probabil sub cea mai norocoasa stea. Insa, cel mai mult ii invidez pe micutii care o sa ii spuna “mama”. Ei nu o sa o auda niciodata spunand “Nu face asta, e periculos”, ci mai degraba “Distractie placuta!”, sau si mai probabil “Vin si eu! “. Ca si pe Lorelay Gilmore, o vad pe ea pictand peretii camerei pentru a indulci atmosfera, o vad realizand cu mainile ei cele mai frumoase si neasteptate cadouri, o vad sarbatorind zile obisnuite de joi cu entuziasmul pe care numai Craciunul il poate aduce cu sine, o vad dansand pe cele mai inalte tocuri pana dimineata, singura, la un chef plictisitor, la care nimeni nu se distreaza in afara de ea. O sa faca deseori lucruri dintre cele mai stranii, dar nu iti dai seama de ce nu poti sa o consideri nebuna. O sa privesti fascinat cum decupeaza bucati din noul covor, din motive doar de ea stiute si o sa fi tentat sa ii oferi ajutor. Nu te stradui sa intelegi de ce isi doreste cu ardoare un caine husky, in timp ce pisicile o inspaimanta – au incercat si altii. Nu, dragii mei. Lorelay a noastra nu batjocoreste clipele pretioase pe care fiecare zi ni le pune, generoasa, in stapanire. Ea stie sa faca limonada dulce din cele mai acre lamai ale sortii. Orice moment petrecut in preajma ei iti imbogateste sufletul mai mult decat orice carte citita.
“Lorelay” insasi e o lectie de viata. Fa cunostinta cu ea. Invat-o. Nu o sa te intorci neschimbat.

H2O versus H2O

Cerurile-şi apleacă norii pe pământ,
Îl cuprind, îl topesc, îl sfărâmă în vânt..
Cerul se apleacă, obosit şi greoi
Şi-şi varsă amarul în fulgere şi ploi.

Pământul uitase demult de cer.
"La ce să-mi ridic ochii? La ce sa mai sper?
Să văd iar norii cuprinzându-mi ochii?
Pentru ce plâng? Pentru ce-şi plouă stropii?"

S-aşează răniţi norii – în straturi lâncezânde..
Chiar şi durerea lor pare ape revărsânde –
Îşi plâng încet pământul care i-a respins,
Îi plouă-nsetat orice bob de ţărână ce poate fi plouat.

Îmi topeşte inima – îmi topeşte ţărâna uscată
Ca pe-un trup acid.. o soarbe toată
Şi-mi plouă-napoi... numai apă..
Apă de ploaie.. apă de nori.. apă de apă.

Batranete fara tinerete si moarte fara de viata

Îmi voi ridica ziduri împrejurul sufletului meu
iar când voi urca pe înălţimi
pentru a vedea munţii şi cerul..
voi privi zidul..îi voi mesteca pietrele..
cu mintea, cu gândul,
pentru că toată viaţa
am ridicat ziduri inutile, nimănui,
iar când mi-am deschis porţile..
le-am deschis să le bată vântul..

Şi-mi voi tăia cărărui
prin mărăciniş şi întunecimi neumblate
pân' voi obosi
şi-mi voi retrage mâinile..
căci în urma mea.. spinii au crescut la loc..
poate-i voi strânge,
poate voi face un foc
şi voi lăsa să-mi ardă cărările închise.

Şi voi îmbătrâni
şi-mi voi aşeza sufletul obosit pe marginea unui drum
şi voi privi în urmă..
cum am trăit o bătrâneţe fără tinereţe
şi-o moarte fără de viaţă..
căci mi-am ridicat ziduri,
mi-am închis porţile,
am lăsat mărăcinii să crească la loc
şi i-am lăsat pe alţii să trăiască,
să zboare,
să cânte,
să iubească,
să creadă,
să spere,
să fie.

Se poate oare?

Mi-e frică.
Atât de frică, încât tac. Nu mai sunt stăpâna paşilor mei, ca înainte, şi nu-mi dau seama dacă nu pot sau nu vreau să îi opresc. De ce mă îndrept, fără să tremur, spre ceva care mă sperie ? De ce îmi ridic privirea, ca să-mi preschimbe soarele întreaga lume în culori şi să mă lase oarbă ?
Nu înţeleg… În loc să mă răsucesc pe călcâie şi să fug oriunde altundeva, rămân. Aştept.
Parcă trăiesc un vis în care mă urmăreşte un pericol şi oricât aş vrea, nu pot nici să mă mişc, nici să vorbesc. Cineva m-a încuiat în mine.
De ce în loc să ţip înspăimântată, să strâng din dinţi şi din pumni şi să insist să fiu coborâtă pe pământ, îmi legăn liniştită picioarele prin aer, în timp ce mă îndepărtez tot mai mult de siguranţa cunoscutului ? Cine-i fiinţa asta nebună care priveşte zâmbind perspectiva prăbuşirii ?
Nu doar îmi place golul ce mă apasă pe piept, dar îl caut şi îl mai vreau.
Sigur, dacă o să cad, mă tem de momentul în care o să-mi întind, din instinct, mâinile în căutarea unei salvări care nu există. Mă tem de sentimentul de neputinţă şi disperare, dinainte să mă prăbuşesc. Căderea o să fie scurtă. O să-mi ţin ochii strâns închişi şi nu o să scot niciun sunet.
Până atunci, încep să mă obişnuiesc cu înălţimea. Lumea şi oamenii par atât de departe, încât nu mai contează. Nu ştiu cine sunt şi uit că am fost una dintre ei. Sunt aşa de sus, încât văd marea.
Şi ştii ceva ? Merită.
Se poate, oare, să îţi fie dor de mare dacă n-ai văzut-o niciodată ?

Nu asa

Suntem învăţaţi să primim totul de-a gata:
Introducem moneda şi primim ciocolata
Din tonomat.
Astfel, ne-am obişnuit să vedem imediat un rezultat
Al căutarii noastre... al efortului depus..
Ne-ar placea ca nici să nu fi ajuns
Gândul nostru să se transforme în vorbe sau în fapte
Şi să vedem deja cum iau formă ceea ce dorim: rezultate.
Ne-ar placea să mergem să culegem roada
Imediat ce am semanat. Ce să faci... graba..
Nerăbdarea.. presiunea timpului.. presiunea eului,
Numeşte-o cum vrei..
Ne-am obişnuit să primim imediat răspuns
La întrebările noastre.. să nu rămână nimic nepătruns
De raţiune, de logica. Pentru orice – vrem explicaţii
Iar dacă nu le primim, le consideram aberaţii.
Dorim să înţelegem totul...
De unde a apărut Dumnezeu?
Mai exista? Îi pasă de cine sunt eu?
Mă vede? M-aude?
Ne rugăm lui Dumnezeu
Doar atunci când ne e greu.
L-am transformat într-un tonomat
Care răspunde automat
La toate rugăciunile noastre:
"Doamne, dă-mi!"
"Doamne, fă-mi!"
Iar atunci când nu primim ceea ce vrem
Ţipăm în gura mare că nu credem
Că exista Dumnezeu.
Atunci când El nu ne dă ceea ce dorim pe moment,
Ne plângem că avem un Dumnezeu indiferent.

"Toate la timpul lor. Răbdare. Aşteaptă."
Nu. Noi suntem o generaţie prea deşteaptă.
Noi ştim ce e bine şi în ce măsură,
Ştim când să tăcem şi când să dăm din gură.
Noi vrem totul ACUM. INSTANT!
Noi vrem un Dumnezeu instant, modernizat,
Manipulabil, dresat.

Am uitat să iubim. De fapt, nici nu am ştiut vreodată.
Venim înaintea lui Dumnezeu cu inimile de piatră
Şi îi cerem să ne asculte, să ne facă fericiţi
Dar, în neştiinţa noastră, cădem la pământ, zdrobiţi...
Cum să înţelegem dragostea Lui? Ne-ar trebui o altă viaţă
În care să o luăm de la început, cu un nou duh, cu o nouă speranţă..
Da.. ar trebui să murim şi apoi să ne naştem din nou...
Dar cine e nebun să creadă că poate primi un aşa cadou?
Cine e atât de nebun? Doar cel ce crede..
Dumnezeu nu vrea să introduci câteva monede în tonomat,
Să îi inchini o jertfa, să îi spui o rugăciune, un cântec.. automat.
El vrea ca tu să i te aduci jertfa pe tine:
Tu: voinţa ta, gândurile tale, viata ta. Tu: în întregime.
El vrea să îţi sfărâme inima de piatră.
El vrea să-ţi dea viaţă. O.. de ai şti cât aşteaptă
Să Îl cauţi, să îl strigi, să Îl chemi pe nume..
Caută-L şi-L vei gasi, căci El te-a găsit întâi în aceasta lume..
Mai gândeşte-te.. viaţa e mai mult decât o clipă..
Viaţa veşnică nu poate fi ocolită..
Pe cine iubeşti şi cui i te închini în fiecare zi –
Cu acela îţi vei petrece veşnicia după ce vei muri.
Învaţă să iubeşti şi să aştepţi .. şi să iubeşti..
Iar când Hristos va trăi în tine.. să ştii că abia atunci trăieşti

Schimbari

Schimbarea este o necesitate in viata mea.Dar totusi de ce sa ma schimb?Nu ma plac asa cum sunt, oare de ce?
Schimbarile trebuie sa fie radicale in viata mea si trebuie sa actionez cat mai curand, dar teama de cum voi reactiona ma tine inca pe loc.
Un prim pas care trebuie sa-l fac este sa nu mai plang, sa fiu mai optimista,sa privesc partea plina a paharului si sa renvat sa zambesc si sa nu mai fiu trista tot timpul.
Schimbarea vine din interiorul meu, din dorinta de a face ceva cu viata mea, de a constientiza tot ce se intampla in viata mea si sa iau masuri.
Trebuie sa invat sa tolerez oameni mai mult,sa nu mai pun etichete si sa privesc si dincolo de aparente,sa pot lucra cu ei indiferent de conditii ( galagie,zgomot,…).
Sa imi fixez obiective si sa le vizualizez mai des si sa depun eforturi sa le ating, sa nu mai fiu delasatoare.
Imi doresc sa nu mai fiu rautacioasa cu oamenii care doresc sa ma cunoasca si sa ii las sa ma descopere asa cum sunt cu adevarat; sa nu mai stau izolata,inchisa in mine si sa ii resping si sa loveasca de un zid de gheata.
Am nevoie de niste reguli in viata mea pentru ca altfel pierd controlul asupra locurilor,sa am un regim de viata mai ordonat: mancare sanatoasa, sport.
Ar fi bine venita o ordine in ganduri, sa imi asez gandurile care imi tot bantuie prin capsor si sa le ordonez, sa nu ma mai apuc de o gramada de lucruri si sa nu finalizez nimic.
Imi doresc o perioada de liniste, de relaxare in viata mea,ar fi binevenita o vacanta departe de lume,dar nu ma simt pregatita si ma sperie gandul sa stau doar eu cu mine cateva zile izolata de calculator,mobil, email, etc.
Ma gandesc aproape zilnic la schimbarile ce trebuie facute in viata mea, dar practic nu prea am luat masuri.
Schimbarea va fi insotita de o miscare radicala in viata mea si parca nu ma simt pregatita.
Trebuie sa ies din universul meu, sa cunosc oameni noi si sa incerc sa am o noua relatie in viata mea, dar eu fug de toate aceste lucruri.
Dar eu chiar imi doresc sa fac aceste schimbari in viata mea, le fac pentru ca le doresc,pentru ca le simt sau de dragul celor din jur.
Trebuie sa invat sa ma iubesc pe primul rand este prima schimbare din viata mea ce trebuie facuta apoi vor veni si restul de la sine,sper.
AM nevoie de miscare pentru a avea un alt tonus si tot imi propun sa ajung intr-o sala de sport si nu am ajuns la nici o ora.
Sper sa reusesc saptamana viitoare.

Autostrada

Avea un rucsac si chitara in husa. Nu ii pasa ce va face cu ea . Era departe de granita intr-o parcare mica si umeda a unui motel de tranzit de la marginea autostrazii M1. Si-a luat micul dejun si a plecat grabit spre masina. Cheile patratoase cu 3 butoane erau de folos acum. Cu un buton a deschis masina , cu unul a deschis portbagajul si cu unul a pornit motorul. Si-a trantit in portbagaj rucsacul pe care mai apoi l-a impins intr-un colt ca sa aiba loc chitara. A deschis usa din stanga si s-a pus pe scaun , si-a deschis gentil cotiera si si-a aruncat portofelul , iar telefonul l-a pus pe suportul lui lipit de parbriz. S-a ridicat a deschis usa din spate si si-a trantit hanoracul pe bancheta. S-a asezat greoi pe scaunul moale si a trantit usa dupa el. Radioul bazaia semn ca nu era semnal de radio acolo. A apasat butonul pe care scria CD. A turat putin motorul , a bagat masina intr-a-ntaia si a plecat incet din parcarea motelului. Si-a legat centura si a iesit pe autostrada. Mii si sute de kilometrii de drum intreg , curat , depasiri de camione … In masina era cald. Si era bine , relaxare , calm. Pe display arata temperatura de afara : 5 grade. Era un norocos. Inauntru erau pe putin 18. A schimbat a 4-a si masina a tasnit putin peste 160. Nu avea voie , dar asa mergea in tineretea lui. Lua masina si fugea cu ea pe autostrazi , autobahnuri si chiar drumuri nationale. Acuma s-a apucat si de fumat. Asta ii mai trebuia. Avea bricheta Zippo prinsa pe curea intr-o husa de piele tocita. Bricheta era neagra , ruginita , avea deja vreo 10 ani de cand a primit-o in dar de la colegii lui de trupa. Scrijelutura data de gravura inca se deslusea. Bricheta s-a aprins , tigarea … fumul. A intredeschis geamul. Asa ii placea. Zicea ca e numai bine. Nu frig , nu fum. Un geam deschis la 2 milimetrii numai aeriseste. A atins display-ul computerului de bord si a pus Led Zeppelin – Imigrant Song. Asta era defapt el. Un imigrant. Cantecul tot timpul i-a dat sperante. L-a facut sa meaga , mai tare si mai tare cu masina , sa rateze iesiri , sa isi piarda destinatia. L-a facut sa se simta tanar. A semnalizat dreapta si a intrat intr-o bezinarie . A pus masina undeva in fata intrarii. A oprit motorul si s-a oprit si radioul si ventilatorul . A asteptat putin si s-a rugat la linistea ce-l inconjura. A intrat in benzinarie. Si-a luat o cafea la doza si niste biscuti cu ciocolata. S-a dus la masina , a pornit-o , a bagata cafeaua in cotiera si biscutiti i-a pus pe scaunul din dreapta. Nu avea sa fie ocupat de nimeni. […]
Si-a ridicat manecile de la hanorac si si-a pus playlistul de drum. Era gata sa faca orice , sa meraga oriunde . Era gata de el , nu de ei , ele , ea . Gata de orice.
Isi aduce aminte incet incet de tot ce a pierdut , veri , dimineti furate si nopti pierdute in dragoste si fum. I-a trecut fulgerator prin minte imaginea trista a verii de mult trecute , cand mereau prin Sibiu , cu geamul de la sofer usor coborat , cu cotul pe cotiera dintre scaune ascultand melodia ei preferata. Isi aducea aminte trist si sec , vocea suava si felul in care isi carlionta parul cu degetul aratator. Sprijinita cu cotul de marginea geamului masinii lui isi canta cantecul tineretii . Era ca in zilele in care ploua si fugeau prin ploaie. Era ca in zilele in care ningea si isi impodobeau parul cu fulgi . Imaginea stearsa cu ei , si amintirile seci cu tot ce a fost muzica si desen . A zambit scurt si sec. Si-a amintit de vremurile in care traia cu un carnetel mic in buzunarul de la spate si cu un pix prins de carnetel . De vremurile in care isi scria ‘ povestile ‘ pe mana . De vremurile in care compunea in parc . De vremurile in care se urcau in autobuz si cantau. De vremurile cand alergau noaptea ca sa nu ii ajunga rasaritul soarelui. Si-a adus aminte de Vama . Cand alergau pe plaja , cand ea isi punea capul in bratele lui si el o magaia usor pe fata , pe gat , pe corpul tanar si efervescent . Isi aducea aminte cand dormeau pe saltele si adormeau tinadu-se de mana usor in bezna , sa nu ii vada nimeni . Cand ii cauta mana intinsa ca sa o tina strans , sa zambeasca mult .
Era déjà de mai bine de 2 ore pe drum . Avea de gand sa bea o cafea sau un ceai cald si sa manance ceva dulce. Si-a adus aminte de cafeaua din cotiera si biscuitii . I-a desfacut si a muscat dintr-unul . Avea gustul biscuitilor de petrecere pe care ii impartea cu toti prietenii lui , cand intrau in piscina destul de mica , cand se jucau cu pahare de carton in apa , cand juca tennis cu mingea tocmai scoasa din piscina . Cand faceau plaja unul langa celalalt . Petreceri . Ii era dor sa mearga sa mai bea o cafea ( la fel de buna ca cea pe care o desfacuse deja ) doar ca sa o mai vada odata . Inocentele saruturi pe obraz , si soapte la lumina lumanarii . Drumurile de mult pierdute spre Delta , spre mare , spre nisip si note . Drumurile in care mergeau in coloana , lasand vantul cald de afara sa intre in masina pe geamuri , pe trapa . Cu muzica data tare , si cu mainile atingandu-se undeva pe cotiera . Primul lor sarut in lanul de grau …
Si-a pierdut cumpatul , vocea . O lacrima a ajuns pe blugi , una pe maneca hanoracului. Nu stia ce facea , dar stia ca nu vrea sa moara in accident de masina . Avea 150 si era liber . Incetineste , trece pe prima banda … Orice I s-ar fi intamplat acuma nimic nu i-o scotea din cap . Parul brunet , si respiratia ei pe umarul lui . Felul in care il imbratisa … O singura imagine il bantuia . Perna alba … seaca , pe care a gasit-o uda , udata cu gustul lacrimilor ei . Ultimul semn de fericire . S-a dus si a cautat-o peste tot , in toate colturile capului lui . S-a dus pe plaja si a cazut in genunchi fara suflare , cu lacrimile siroindu-i pe obraji , a tras aer in piept greoi si si-a urlat pieirea din el . “ Unde esti ? Unde esti ? Mi-ai jurat ca nu o sa pleci niciodata ! Mi-ai jurat ! De ce ? De ce m-ai lasat doar cu gustul lacrimilor tale ? Crezi ca imi ajung ? Ce ? La ce te astepti ? Sa te injur ? Sa fiu furios ? Te vreau inapoi. Nu sunt ca aia care te cauta sa te numeasca ‘nenorocita’ . Sunt eu ! Pacat ca nu ma vezi ! Pacat ! …“ Doar marea i-a raspuns cu un oftat greoi al valurilor. Atat . Atat . Se terminase si Led Zeppelin si habar nu avea ce urma . Si-a mutat computerul de bord de la Muzica la GPS . Erau cateva autostrazi , semne , benzinarii . Si-ar fi dorit sa fie un semn , o sageata , un giratoriu , un sens catre ea .
Nu isi mai aminteste nimic . Un tiuit l-a surzit , o ceata groaznic l-a orbit . Tremura . A accelerat …
Claxon , sirena , targi , sange , fum , praf , cioburi , tabla indoita , paramedici , parapet , siringa , masca de oxigen , perfuzii , puls , defibrilator , … nu ?

“Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.” ( Nichita Stanescu – Cantec de dor )

Alchimistul

Paulo Coelho - Alchimistul

Androginul in prezent

Atunci când androginul fu zdrobit de pământ,
jumătate de trup fugi spre apus, şchiopătând,
jumătate de trup spre răsărit, pe brânci, plângând,
blestemate să se caute, să se strige-n vânt..

Şi deodată se treziră înconjurate de zeci de jumătăţi
care strigă.. nume.. încearcă să se recunoască
şi, crezând că s-au găsit, încep să se lipească.
Dar.. vai.. între două jumătăţi.. sunt inegalităţi!

Şi jumătăţile inegale se-aruncă una-n alta, în braţe se strâng,
încearcă, disperate, să-şi taie aripile ce nu se potrivesc
dar tot mai mult, tot mai adânc se rănesc
şi, despărţindu-se, jumătăţile ciopârţite plâng..

Jumătăţile frumosului androgin arată acum
ca un pumn de ţărână îndelung frământat,
măcinat. zgâriat, fărâmiţat, dezaripat..
oh.. frumosul androgin.. s-a rătăcit pe drum!

Şi când jumătăţile se regăsesc
se strâng încet în braţe, îşi unesc aripile frânte,
îşi soptesc ... cuvinte.. întregind zborul într-un infinit de clipe
şi, redevenind "androgin", se iubesc..

Şi azi vezi atâtea jumătăţi disperate
care se lipesc de orice ciot, fără să gândească,
îşi smulg aripile, chinuindu-se să iubească
şi nu ştiu să aştepte, să se păstreze intacte..

Nu ştiu că pe măsură ce se lipesc de tot mai multe jumătăţi
pierd din inima ce-o aveau în androgin..
se izbesc una-n alta, pasional, se supun unui chin
inutil şi devin... cincimi, zecimi, sutimi de jumătăţi..

Ο ανδρόγυνος στο παρών( Androginul in prezent) Multumesc C.!

Όταν ο ανδρόγυνος έχει συμπιεσμένει από την γυ,
μισό το κορμί έτρεξε στην δύση, κουτσαίνωντας,
μισό στην ανατολή, στρωγμένα, κλαίγοντας,
καταραμένα να τα φωνάζονται στον αέρα.

Και ξαφνικά ξυπνάνε περικυκλωμένα από δεκαετία μισά
που φωνάζουν… ονόματα… ψάχνουν να τα αναγνωρίζονται
και, πιστεύοντας ότι έχουν βρει αρχίζουν να τα κολλίουνται.
Αλλά, αμάν, μεταξύ δυο μισά… είναι ανισότητες.

Και τα μισά, άνεα, ρίχνονται, μια στ’άλλη τ’αγγαλιάζουν,
προσπαθούν, απελπισμένα, να κόψουν τα φτερά που δεν ταιριάζονται,
αλλά, πιο πολύ, πιο βαθύς πληγώνονται
και, χωρίζονται, τα μισά, κατακομμένα, κλαιν.

Τα μισά του όμορφου ανδρόγυνου είναι τώρα
σαν μια γροθιά του χώματος, εκτενώς, ζυμωμένη,
αλεσμνένη, γρατσουνισμένη, χωρίς φτερά…
αχ… ο όμορφος ανδρόγυνος… χάθηκε στον δρόμο.

Κι’όταν τα μισά ξαναβρίσκονται
αγγαλιάζονται χαμηλά, τους ενώνουν τα κομμένα φτερά,
τους ψιθυρίζουν… λόγια… ολοκληρώνωντας το πέταγμα σ’έναν άπειρο τις στιγμές
και, ξαναγίνοντας “ανδρόγυνος”, αγαπιούνται…

Και σήμερα βλέπεις τόσα απελπισμένα μισά
που κολλίουνται οτιδήποτε κούτσουρο, χωρίς σκέψη,
τους αρπάζουν τα φτερά, βασανίζονται ν’αγαπήσουν
και δεν ξέρουν να περιμένουν, να κρατούν αβλαβές.

Δεν ξέρουν ότι, μέτρο και μέτρο κολλίουνται από πολλά μισά
χάνουν από την καρδιά που είχαν στον ανδρόγυνο…
χτυπούνται μια στ’άλλη, με πάθος, υποτάσσουνται ένου βασανού,
ανωφελές και γίνονται… πεντετίες, δεκαετίες, εκατίες από μισά.

La raul Piedra...

Paulo Coelho - La riul Piedra am sezut si-am plins

Sa fie doar un..perete?

Cand eram mica, toti peretii casei noastre erau acoperiti de zugraveala groasa si zgrunturoasa, de aceea care te zgarie daca iti plimbi palmele pe ea. In camera mea era albastra deschis si presarata pe alocuri cu sclipici.
In fiecare noapte innegrita de insomnii obisnuiam sa imi intind mana stanga din pat si sa ciocanesc monoton peretele de langa mine in cautarea locurilor in care zugraveala s-a umflat si suna a gol. A golul din sufletul meu. Imi rumegam ore intregi necazurile copilaresti, ciocanind fara oprire si ignorand juliturile de la incheieturile degetelor.
Intr-o noapte in care, pare-se, suferinta mi-a fost mai puternica, m-am lasat dusa de val si am lovit asa de tare o umflatura incat o bucata aspra de zugraveala s-a desprins si a cazut, spulberandu-se dupa pat. Inainte sa am timp sa analizez situatia, m-am trezit ca desprind intentionat inca o bucata lasand-o se prabuseasca peste surata ei. Odata ce am inceput nu a mai fost cale de intoarcere. Rupeam cu degetele inca o bucata….si inca una, lasandu-ma hipnotizata de zgomotul pe care il faceau cand se frecau de perete inainte de a se sparge in zeci de bucatele sub patul meu. Tipatul mortii lor ma linistea. Nu-mi mai aduc aminte ce m-a determinat sa ma opresc si cum am reusit in final sa adorm. Dimineata, insa, cand m-am trezit, am fost de-a dreptul ingrozita la vederea peretelui jupuit pe toata distanta pe care mana mea de copil ranit a reusit sa o parcurga...

Chitara

De mult m-am gîndit să scriu un post cu acest titlu.... Mă simt bine pe coarda mea de chitară, mă plimb de colo colo şi din cînd în cînd mai şi ţopăi ca să fac zgomot... Sau mai bine zis muzică cum îi place lui să mă atenţioneze... Aici pe coarda mea de chitară mă simt cel mai bine, am voie să vorbesc cât mă ţine vocea, bateria la laptop, sau tastatura, iar voi cei care citiţi puteţi mereu să vă îndreptaţi către pătrăţelul din dreapta sus şi să daţi clik... şi gata am tăcut... coarda mea de chitară e argintie şi uneori o port în jurul mâinii stângi, alteori la baza gitului şi doar cîteodată cînd mă plimb desculţă prin iarbă o port în jurul gleznei. Îmi place că străluceşte mereu frumos şi mă face să zâmbesc. De la o vreme cred că şi ea a realizat acest lucru şi parcă de la o zi la alta sclipeşte mai tare sub razele soarelui...Din cauza ei nu doar o dată i-am promis că o să scriu o carte, o să adun în ea tot ce i-am spus până acum, toate pozele pe care le-am făcut împreună, inclusiv pe cele din iarbă pe care ea le adoră atât de mult, le voi pune pe toate una peste alta le voi lega cu o fundă verde şi le voi numii „Pe o coardă de chitară”... Abia aştept,acum îmi mai trebuie doar fundiţă verde. Ştiu că o voi face fericită şi va străluci mai tare decît oricînd... atât ea cât şi eu şi împreună cu noi şi Tu...Abia aştept.

Marea Moarta

În Marea Moartă îmi scuip cuvintele sărate
- toate acele cuvinte ce nu au fost
rostite
auzite
ci doar închipuite -
Vărs toate cuvintele demult păstrate..

În jurul meu se depune un strat de sare
- pe toate visele care au fost
năruite
trântite
în pumni zdrobite -
Pe ele se depune sare. Şi doare..

Şi mă înec câteodată în trecut şi în plâns
şi mă arunc în Marea Moartă
şi urlu de durere şi-aş vrea s-o beau toată,
şi mestec între dinţi toata sarea ce-am strâns.

A mai trecut o zi

A mai trecut o zi
din asteptarea lunga lasata intre noi
iar toata oboseala si setea si nesomnul
mi se-ncalcesc aiurea prin minte si prin ochi
si se preling pe dorul adunat in jurul chipului tau.

A mai trecut o zi..
In jurul chipului tau mi-am prelins dorul
incalcit aiurea prin minte si prin ochi
iar toata oboseala si setea si nesomnul
fac lunga asteptarea lasata intre noi

Sa-mi spui tot ce-ai vorbit cand ai tacut,
Tot ce n-ai plans cand te-a durut
Largeste-ti nodurile,
Ridica-ti ancora.
Sa-mi dai ce nu mi-ai dat cand ai uitat,
Sa-mi ierti ce n-am uitat cand am iertat
Astupa-mi gropile,
Canta-ti furtuna.
Sa stergem tot ce-am scris PS,
Sa inceapa "jocul" de la capat
Rastoarna-ti clepsidra
Invie-mi "apusul".

Diverse

Şi acum îmi amintesc un contopit gheţar de stele ce nu se văd de a ta apă tulbure.
Picioarele tale nu vor degera în vis ci ude se vor scurge prin mine când sunt preşul din baie.
Mă ascund în coji de alune să nu te văd dimineaţa când eşti gol.
Părul tău, o floare neînţeleasă printre atâtea forme fixe. Pereţii plâng după oglinda ta.
Degetele formau o floare căreia îi rupeam petalele cu dinţii.
Mâinile se strâng în jurul capului, il comprimă până se pierde printre amprente…
Insa, cafeaua cu aromă de mentă îmi limpezeşte ochiul adormit…

Doare, dar...

Mi se lipesc degetele ca nişte magneţi, tastele se scufundă în praf şi o veche dorinţă mă mai arde. Mâinile mele sunt ruginite dar el mă înţelege şi mă poartă uşor spre calmul de odinioară. Îmi era dor de acest sunet, de aceste atingeri plăcute şi greutatea lui neschimbată în braţele mele… Tot pe o pagină ştearsă mi se oferă, cu acelaşi trup de literă din care am gustat primăverile timpurii.

Doare să-i mai scriu, aş lăsa doar un bilet de adio.

"Ce pacat ca trebuie sa mor cand imi raman atat de mult de citit"

In literatura, ca si in viata de altfel, exista mii de drumuri pe care poti s-o apuci. Exact ca-n gradina lui Borges, cu multe poteci care se bifurca. Iar majoritatea dintre ele reprezinta un refugiu fata de uratul inconjurator. Pasind pe oricare din aceste poteci, nu doar ca ajungi sa traiesti altundeva, dar ajungi la o intelegere mai buna a vietii de pana atunci.
Cartile, pot fi ca si oamenii, cu traiul lor. Au zile mai bune, sau mai rele. Sunt momente cand se plictisesc, dar si momente cand intre paginile lor freamata nerabdarea de a darui portii generoase de intelepciune, de a elibera secrete altfel bine pazite. Te iubesc, te inseala, te supara, te uimesc, te uita, au suflet. Sunt senzuale, provocatoare, intime, distante, sau complet neinteresante. Trebuie, insa, stapanite. Daca citesti pentru a trai, este in regula. Dar daca, in schimb, traiesti doar pentru a citi, ratezi fara posibilitate de recuperare ulterioara clipe magnifice din "viata care se vietuieste".

Altfel spus, cartile conteaza. Pentru fiecare, insa, altele. In functie de varsta, stare de spirit, influenta pe care o au asupra cititorului. Fiindca dupa ce te intorci obosit de la serviciu, dupa ce petreci o seara minunata in compania unor prieteni apropiati, dupa ce iubesti cu pasiune, dupa ce te plimbi pe inserat pe alei pustii de parc... restul e literatura. Si chiar daca se poate trai foarte bine fara lectura, as vrea sa-i pot face sa inteleaga ce pierd pe toti cei care n-au deschis niciodata o carte. Cand, la un inevitabil final, este exact cum spunea si Marcelino Menendez Pelayo: "ce pacat ca trebuie sa mor cand imi ramane atat de mult de citit!"

Consum bolnav si dependent

Dimineata, oamenii isi duc chipurile la serviciu. Cu metroul. Unii au servieta, altii au punga sau chiar rucsac. Iar altii merg cu tramvaiul. Toti insa, isi cara borcanul plin cu praf de sentimente: praf cenusiu. Copiii au uitat sa zambeasca. Adultii n-au stiut niciodata. Acoperiti de griji, cu trupurile invelite in piele de lemn, oamenii deschid ochii doar cand traverseaza.
Toti poarta ceas, pe mana stanga. Femeile se deosebesc de barbati. Copiii se deosebesc de adulti. In rest, oamenii sunt la fel: pompieri, ceasornicari, macelari, profesori, politisti, brutari, soferi, pescari, bancheri, tamplari, frizeri, preoti sau chelneri… toti sunt vanzatori de cenusa. Hoinarii, visatorii, trecatorii, exploratorii increzatori si chiar speculatorii, au invatat sa transforme acest praf neinsemnat intr-un straniu elixir afrodiziac cu care-si hranesc simturile in fiecare dimineata.
Noaptea, in schimb, se arunca flamanda peste Bucuresti. Aer puternic poluat, intuneric greu de patruns si strazi pustii care, parca, nu au ce povesti. Oamenii, consumatorii inraiti de ore scurse in umbra functiilor scrise cu litere de-o schioapa pe carti de vizita, se retrag in spatele usilor inchise. Dau buzna la obloane din dorinta de a crea un habitat sigur si intim, dar neaerisit. Ei au uitat sa spuna da micilor placeri nocturne pentru a nu pune in pericol maximizarea eficientei altor nu-stiu-cate ore de consum bolnav si dependent. Si asta, pentru ca marile placeri nu le-au cunoscut vreodata.
Au uitat sa rada cu pofta, au uitat sa se bucure de intamplarile cu adevarat banale, au uitat sa savureze mixul de ciocolata si vanilie al unei inghetate la cornet, au uitat sa-si complimenteze un viitor prieten, au uitat sa investeasca timp in ceva cu adevarat maret, au uitat sa comunice de dragul schimbului continuu de pareri, au uitat sa strige de bucurie, sa alerge prin ploaie, sa viseze cu ochii deschisi, au uitat, pe alocuri, chiar sa fie oameni. Si, in schimb, au invatat cum sa devina dealeri autorizati ai fabricii de cenusa: prin arderea deprinderilor exclusiv personale.

Ce vă doare?

Ce vă doare?
Inima. Întotdeauna a fost inima… Este dependentă de jumătatea ei. A dat şi anunţ în ziar, caută om cu o jumătate de inimă. Obligatoriu bărbat cu sânge cald… Nu ştiu ce să mă fac. Pot oricând să mă împiedic şi să cad într-o depresie.

De aceea trebuie să vă internaţi!
Probabil, dar vreau un lucru să ştiu: se mai pune zahăr în perfuzie? Pe vremuri era viaţa atât de dulce…
Şi cu toţii eram bolnavi. Lumea era atât de imperfectă încât era Pământul pe Rai. Şi atunci tot probleme cu inima aveam, respiram prea lent şi iubeam prea repede. Aveam şi miopie, nu puteam să văd faţa potrivită. Îmi dădeam seama doar când avea loc impactul, şi doar pe scurt moment. Obişnuia să se ridice şi să plece ţipând că…

Auziţi, eu cred că dumneavoastră sunteţi ne…
Aud când îmi iau palmele de la urechi, dar acum nu pot să fac asta pentru că aveţi radioul pornit. Iar când îl opriţi, vorbiţi dumneavoastră. Ce-mi recomandaţi pentru durerile de cap? Am încercat să-mi scot unele amintiri din minte. Nu ştiam că e atât de dificil, sau că se poate, mai ales că sunt amintiri atât de dureroase. Aţi încercat vreodată cleştele?

Nu…
Bănuiesc că ştiţi deja de ce sunt aici… Vreau să mă căsătoresc cu oglinda dumneavoastră. Are simţul umorului şi, cel mai important, râde la glumele mele. Apreciez asta foarte mult, mai ales că pe celelalte le speriam. Arată exact cum îmi doresc eu să arate şi câteodată îmi aduce aminte de tinereţile mele când pierdeam timpul însuşi. Era brăţara defectă şi nu aveam bani de un ceasornicar iscusit, mai ales de unul gratis.
În capul meu ascundeam adevăratul motiv, dar cred că l-a aflat şi medicul. Doar eram mânjit de amintiri. Nu poţi să scapi de trecut cu săpun. Îmi era milă de ea, arăta jalnic şi nu cred că o lua nimeni. O biată oglindă de buzunar, cu tatăl medic Ament sărac. Lui îi este ruşine cu ea: oglinda ce a stat în pantalonii atâtor bărbaţi nu poate să reflecte nimic bun în viaţă! Aşa ziceam şi eu, dar când ţi se face milă…

Te iubeşti?
Da, acum o iubesc. Dar a trebuit să-i suport multe! La început ne înţelegeam bine, pierdeam mult timp împreună. Stătea cu mine în buzunarul de la spate. Problema era că se spărgea ori de câte ori mă aşezam pe scaun. Nu suportam să o văd în halul ăsta, aşa că o perioadă nu ne-am mai văzut. În fiecare zi îmi zâmbeau altele din aprozar, dar am rămas fidelă. Până când am fost pe la ea acasă.
M-a înşelat cu un geam de la primărie. Mi-am dat seama după amprente că nu plecase de mult timp… Nu am putut decât să fug pe scări de mai multe ori şchiopătând. Am ajuns în faţa primăriei şi am aruncat cu o piatră în el. I-a fost fatală. Poliţia a venit repede, fiindcă era acolo deja. Aşa că am fugit iar…
Eram distrusă şi lipsită de iubire, singurul lucru pe care puteam să-l mai fac era să mă amestec cu o vitrină. Am stat restul zilei privind-o absurd. Doar aşa mi-am dat seama că nu pot fi cu altcineva şi că am nevoie de el…
M-am întors la iubirea mea şi-am fost îngrozit s-o văd cojită pe margini. Mă privea cu frică şi striga “pleacă!”, “dispari!”. Atunci am privit în jos şi mi-am văzut tăietura de la picior. Călcasem pe oglindă şi nici nu-mi dădusem seama…
De atunci nu mai ştiu cum arăt…

Cutitul in ceafa

Agatha Christie - Cutitul in ceafa

Palatul chelfanelii

Pascal Bruckner - Palatul chelfanelii

Inventia lui Morel

Adolfo Bioy Casares - Inventia lui Morel

Regina damnatilor

Anne Rice - Regina damnatilor

Arta partului

Salvador Dali - Arta pirtului + elogiul mustei

Cam asta spunea Solomon Marcus:(Cine este pe bacnota de 10 lei?)

Cumpărasem ceva şi am întins vînzătoarei o bancnotă de 10 lei, dar chiar în acel moment mi-a venit ideea unui experiment. Simulînd ignoranţa, cu aerul că vreau să aflu de la ea, o întreb: Ştiţi cumva cine este bărbatul de pe această bancnotă? Răspunsul a fost spontan şi fără curiozitatea de a privi bancnotă: „Nu ştiu, domnule, o fi vreun procopsit de scriitor. Dar nu are nici o importanţă; totul este valoarea şi ea este scrisă clar: 10 lei“.

Nu era scriitor, era pictor, dar cred că pentru persoana respectivă o atare diferenţă nu prezintă nici un interes. Scriitor sau pictor, tot un „procopsit“ era.

Selecţia personalităţilor care apar pe cele şapte tipuri de bancnote a fost bine chibzuită. În ordinea crescătoare a valorii bancnotelor, avem un istoric: Iorga; un compozitor: Enescu; un pictor: Grigorescu; un pionier al aviaţiei: Vlaicu; trei scriitori: Caragiale, Blaga şi Eminescu. Primii doi şi ultimul provin din Nordul Moldovei, zonă recunoscută a fi excelat prin creativitate în domeniile umaniste; al treilea şi al cincilea sînt din Muntenia, iar ceilalţi doi sînt transilvăneni. O relativă omogenitate de generaţie poate fi observată: toţi s-au născut în secolul al XIX-lea şi, cu o singură excepţie, au murit în secolul trecut.

Să introduci un element de cultură pe un obiect strict utilitar – banul – iată o idee care nu poate fi decît salutată, în ipoteza că privirea cetăţeanului se va opri măcar în treacăt pe chipul de pe bancnotă, va fi curios să afle ceva despre el, dacă nu cumva ştia dinainte despre cine este vorba; şi în acest caz, îşi va întipări mai bine în minte însemnătatea sa. Dar, cu regret trebuie să observăm, acest ipotetic scenariu, de foarte multe ori, nu funcţionează.

Eşecul se observă nu numai în cazul bancnotelor, ci şi în multe alte cazuri similare. Foarte multe persoane nu au curiozitatea de a şti cine este cel care dă numele străzii pe care locuiesc. Am identificat numeroşi elevi care ignoră – şi nici nu au avut curiozitatea de a întreba – cine este cel care dă numele şcolii la care ei învaţă. Mi s-a întîmplat ca la festivitatea de premiere a cîştigătorilor unor concursuri şcolare care purtau nume celebre (Arhimede, Lalescu) să constat că unii premiaţi ignorau identitatea numelor respective („desigur, o fi un matematician, altfel nu era ales ca nume al unui concurs de matematică“). Dacă doreai să afli mai mult – de exemplu, cam cînd a trăit –, atunci riscai răspunsuri dintre cele mai extravagante.

Cîţi dau atenţie chipurilor de pe timbrele poştale? Cîţi sînt curioşi să ştie provenienţa din nume proprii a unor cuvinte comune („simptomul de celebritate este faptul că ţi se scrie numele cu literă mică“)? O situaţie penibilă o prezintă de multe ori portretele de pe pereţii şcolilor. În Cabinetul de matematică al unei şcoli în care elevii aveau zilnic ore de clasă se aflau pe pereţi portretele lui Pitagora, Euclid, Newton, Ţiţeica, Pompeiu, Lalescu, Vrânceanu şi Moisil. Am constatat că cei mai mulţi elevi nici măcar nu avuseseră curiozitatea de a privi acele chipuri, de a dori să afle ce ispravă au la activul lor, de ce merită ei să fie aduşi în atenţia noilor generaţii. Nici unul nu-i adresase profesorului o întrebare în acest sens. Dar, parcă într-o deliberată complicitate, nici profesorii nu avuseseră iniţiativa de a-i informa pe elevi în acest sens. I-am întrebat pe elevi: De ce credeţi voi că se pun aceste tablouri pe pereţi? Răspunsul a fost dezarmant: „Ca să nu rămînă pereţii goi“.

Dacă m-aş opri aici, aş putea fi bănuit că preconizez reluarea concursurilor de pe vremuri, de tipul Cine ştie, cîştigă sau că doresc să se introducă şi la noi concursuri de tipul acelora de la TV5 Monde, Questions pour un champion. Or fi avînd şi ele un rost, dar altceva mă interesează aici. Fenomenele negative pe care le-am semnalat sînt efectul unor deficienţe grave ale sistemului educaţional şi al mentalităţii dominante în multe sectoare ale vieţii sociale, în viaţa multor familii, dar în primul rînd în mass-media. Tinerii primesc în şcoală anumite cunoştinţe, reţin anumite date, exersează folosirea unor unelte, a unor procedee, dar nu capătă esenţialul: nevoia de a înţelege, curiozitatea de a afla, plăcerea de a asimila idei, bucuria de a face ceva cu propriile lor puteri intelectuale şi ambiţia de a se realiza ca personalităţi. Evident, este aici o apreciere generică, pe care trebuie s-o înţelegem cu excepţiile de rigoare. Şcoala actuală nu reuşeşte să convertească activitatea sa într-un act de cultură, în ciuda faptului că avem mulţi profesori foarte buni; dar ei lucrează pe un scenariu învechit, prăfuit, cu programe avînd grave lacune, cu multe lucruri care trebuie eliminate, cu manuale la fel de deficitare ca şi programele pe care se bazează, cu un scenariu depăşit al relaţiei educator-elev, în care accentul cade pe predare şi comandă, nu pe interacţiune, întrebare şi discuţie critică. Drept urmare, foarte mulţi tineri intră în viaţă şi în profesie fără nevoia de cultură; dacă nu au avut şansa de a se naşte cu ea sau/şi de a beneficia de o educaţie specială acasă sau/şi de condiţii speciale în şcoală, indiferenţa lor faţă de marile personalităţi ale istoriei este de aşteptat. Dar de aici ni se trag multe nenorociri.

PS: Solomon Marcus este matematcian, membru al Academiei Romane.
(Probabil e atat de destept incat dezbaterile la care participam si eu in cadrul Scolii de Vara de la Sighetul Marmatiei, il adormeau.)

Cam asta spunea Petre Barbu:(Ramane doar dragostea)

Purta o rochie albă şi simplă. Răsfoia cu înfrigurare o carte, de parcă ar fi căutat fragmentul ei preferat.

În urmă cu şapte ani scriam un roman. Aveam un personaj principal, Tache. Un bărbat de 44 de ani, singur, blazat şi cam bătut în cap. Ca să-i pun sângele în mişcare, i-am căutat o femeie. Dar ce fel de femeie putea să se îndrăgostească de un loser?

În acea vreme ajungeam la timp la serviciu, cu metroul. Atunci am descoperit o fată. Cobora la fel ca şi mine, la capăt de linie. Probabil că acolo muncea la o firmă bună, care-i plătea leafa la timp. Părul ei vopsit în albastru, o nuanţă închisă, de indigo nou-nouţ, se reflecta cool în lumina chioară a metrolui. Avea o faţă luminoasă, un nas drept, ochi migdalaţi, purta tot felul de bluze pastelate, fuste lălâi şi, ca orice bărbat, m-am întrebat ce corp drăcesc poate să se ascundă sub acele cârpe. De câteva ori am surprins-o vorbind cu colegii de serviciu întâlniţi în metrou. Erau tineri, doar cu grija de a ajunge la slujbă. Şi i-am auzit glasul cu un timbru ferm, dar senin.

Asta e femeia care poate să-l trezească la viaţă pe bietul meu Tache! Şi am aşezat-o lângă el. I-am dat un nume: Maria. Astfel, mi-a fost mai uşor să-i conduc pe Tache şi pe Maria, să-i fac să se cunoască, să se placă, ea să râdă de ticurile şi de apucăturile lui de bărbat copt (care începe să chelească şi să se boşorogească), el să-şi bată joc de naivităţile, tupeul şi zburdălnicia unei fete cu părul albastru, mereu vâlvoi. Ea să se bucure de trandreţea lui stângace, el să se bucure de trupul ei crud. Mi-a fost mai uşor să-i fac să sufere, să se îndoiască, să fie fericiţi. El să se molipsească de revolta ei, ea să împrumute din înţelepciunea unui loser. Dar până la urmă povestea din carte nu contează. Pe Tache şi pe Maria i-am făcut să se despartă. Pentru că aşa am vrut eu. Ea să plece în Occident, acolo e viaţa!, el să rămână aici, în România, pentru că aici e viaţa unui bărbat la 44 de ani, blazat şi singur. Am terminat romanul, l-am publicat şi l-am uitat.

Şi acum călătoresc cu metroul, dar ajung mai târziu la serviciu. Nu ştiu cum se face, dar mă mişc mai greu. Zilele trecute, când metroul intra în staţia de la capătul liniei, mi-am ridicat privirea din cartea pe care o citeam. (N-au importanţă titlul şi autorul.) Şi în faţa mea am descoperit-o pe fata cu părul albastru. Am recunoscut-o din prima. I-am ghicit ochii migdalaţi, puţin obosiţi, şi linia ascuţită a nasului. O doamnă! Nu-şi mai purta părul rebel, ci doar câteva şuviţe albastre. Purta o rochie albă şi simplă. Răsfoia cu înfrigurare o carte, de parcă atunci o terminase de citit, căutând fragmentul ei preferat. (Nu, nu era romanul meu! Asta chiar ar fi fost o coincidenţă trasă de păr pe care nici eu n-aş fi crezut-o!) Am mers în spatele ei până am ieşit din staţia de metrou. Ea a luat-o la stânga, eu la dreapta. Am mai întors o dată privirea după ea şi, apăsat de un ciudat fior, am simţit nevoia să-l caut, să-l sun,să-i scriu, să-i strig lui Tache al meu: „Băi, Tache, am văzut-o pe Maria! A rămas la fel de frumoasă. Dar i-am văzut verigheta pe deget! Ai pierdut-o definitiv, băi, losere!"

Carte: "Ratacirile fetei nesabuite" Mario Llosa

Despre tipul asta am auzit cate ceva, evident, abia dupa ce a castigat Nobelul. Cartea, e o carte simpluta, usurica si relaxanta. Subiectul clasic, iubirea nestatornica, deosebit fiind faptul ca de data asta, femeia era cea nesabuita.
Ratacirile fetei nesabuite merita citita pentru erotismul cartii, forta ei, frumusetea ei, ce te fac sa nu o poti lasa sub nici o forma din mana, pana nu o termini. Finalul neasteptat. Tipul acestei fete nesabuite imi este cunoscut, si chiar realist zic eu. Usurinta cu care autorul a facut dintr-un subiect relativ banal un roman de avengura celui discutat nu ma poate face decat sa mai caut in librarii carti de acelasi autor.
Sunt curioasa cum ar arata o carte de tipul : ”Ratacirile barbatului nesabuit” in viziunea lui Llosa.

Ti-e dedicata domnule p,A.T.

Nu ti-as spune niciodata ce simt pentru tine. Si stii de ce? Fiindca alegi alt drum obligandu-ma pe mine sa pasesc chair acum pe drumul opus, intorcundu-ma cu spatele. Ca sa ce? Ca sa ma ajute sa uit de tine si de viata pe care o vei dezvolta cu altcineva.
Nu-i nevoie sa intelegi gandurile unei persoane care scrie deseori pe un blog, mai ales cand exista articole cu teme diferite - de la povesti cu pesti pana la o realitate sarata. Nu ai nevoie de undita, ci de momeala calitativa. Cum faci rost? Simplu. Curantand camera ce acum e rosie. Nu uita: praful inseamna mizerie. Mizeria provoaca dileme gandurilor si actiunilor noastre. Nu vrei sa gresesti desi o faci... uneori cu buna stiinta. Nu vrei sa simti, dar crezi in existenta sentimentelor puternice. Nu vrei sa ai pacate capitale dar le degaji...uneori dorind sa iti dezvolti superioritatea.
Nu vrei sa cauti ceea ce consideri ca e pierdut undeva in coltul camerei, cand de fapt fara sa iti dai seama, vei gasi in cealalta camera a recuzitelor. Atunci intervin alegerile. Accepti ca momeala sa iti manipuleze concentratia? Sau vei alege invartirea unditeti prin balta pestilor? Intr-o zi cand tu o vei considera apropiata, vei realiza ca e prea tarziu...Oricum :) enjoy(cum spui adesea TU)

Aaa...defapt vroiam sa spun: LA MULTI ANI!

Sa vedem...

Revenind la minunatul grup de cuvinte ” Traieste-ti viata”. Ni se spune des, auzim peste tot , chiar si in melodii sau filme , emisiuni , in fine , cel mai des o auzi de la o persoana apropiata. Apoi , cu o privire usor confuza , te mai trezesti sa-i intrebi ” Cum?” , alteori nu mai intrebi pentru ca stii ca nu vei primi nici un raspuns , si daca vi-l dau ,cu siguranta nu vor stii sa-ti dea un raspuns concret… pentru ca nimeni nu stie ce e viata in adevaratul sens al cuvantului, sau cum se manifesta , sau pana la urma care este rolul evulutiei noastre , de ce ne nastem , ca apoi sa murim , iar in timp nimeni nu-si va mai aduce aminte de numele tau. Ganditi-va cati indivizi au numele tinut sub anonimat. Cate vieti au fost risipe , sau cate genii au murit si nimeni nu stie de existenta lor , ce au vrut sa faca si nu au mai reusit.. sau de ce nu au reusit. Si asta este genul de tema care pe mine ma bate . Cand imi pun o mie de intrebari si-mi dau singura raspunsuri , ca apoi sa mi le si contrazic, ca in final sa ma pierd si sa nu ajung la nici o concluzie.
Traieste-ti viata, eu o traduc prin , fa ce simti , nu-ti fie teama , relaxeza-te ca totul o sa fie bine , si ce daca nu va fi , oricum e trecator , si peste un timp ai sa uiti. Inca un lucru pe care il urasc la psihic , faptul ca majoritatea amintirilor frumoase se pierd , sau ti le reamintesti rar si foarte greu , in schimb cu siguranta vei fi urmarit de o intamplare jalnica pana la sfarsitul vietii , ca dupa moarte nu stiu unde ajungem si daca si acolo ne vor urmari intamplari din viata , sau mai putem privi moartea ca o a doua viata , una infinita .. uite ca nu m-am gandit la asta pana acum. Dar iar deviez de la subiect.
Eu astept cateva pareri sau ce intelegeti voi prin a-ti trai viata… poate cine stie , impreuna vom ajunge sa descoperim acest mic secret pe care nimeni nu a avut bunavointa sa ni-l impartaseasca.

Carte: "iubire etc." Julian Barnes

O lectura de o zi, din care, tu, adolescent sau nu...stai...publicul meu devine matur….rectific……tu, om matur in devenire, ai o groaza de lucruri de invatat.
Ideea e destul de simpla. Trei personaje principale : Stuart, Oliver si Gillian. S si O, cei mai buni prieteni din copilarie. S si G se casatoresc. Dupa 4 ani, O si G se casatoresc. Apar personaje secundare, ca Sophie si Maria, fiicele ( celor 3 ), Ellie, Terri si Mme Wyatt. Cartea formata dintr-un dialog pe replici, ca un fel de corespondenta intre cei 3. Ironia, comedia, sarcasmul, sentimentele ascunse si cele in vazul lumii, toate reies din replicile si din povestirea intamplarilor ce s-au petrecut cu 10 ani in urma. Final deschis. Carte care merita. Nu de alta, dar a costat doar 5 lei . Cateva citate, drept momeala:
Stuart: “Am facut greseala sa cred ca lucrurile se incheiasera aici, cand ele abia incepeau. Banuiesc ca e o greseala pe care o fac multi. Vedem prea multe filme, citim prea multe carti, credem prea mult in ceea ce ne-au spus parintii. Asta se intampla cam cu un deceniu in urma, cand abia trecuseram de treizeci de ani. Cand aveam….Nu, vad ca puteti face calculul si singuri. “
Dupa ce Stuart vorbise in vreo 4 pagini despre tradare :
“ Oliver: Recunosc, am atipit. Et tu? O, narcolepticul si steatopigosul Stuart, cu crepusculara lui putere de intelegere. Stiti ce, putem sa o luam mai pe ocolite? Ciu-en Lai, eroul meu. Care considerati ca a fost efectul Revolutiei Franceze asupra istoriei universale? La care inteleptul a raspuns :” Este prea devreme ca sa ne pronuntam.” “
” Povestea vietii noastre nu este niciodata o autobiografie, ci intotdeauna un roman.Aceasta este prima greseala pe care o fac oamenii. Amintirile noastre sunt un simplu artificiu, haide, recunoasteti. O modalitate politicoasa de a spune ca romanul vietii lui Stuart este, cinstit vorbind, nepublicabil. L-am supus testului de lectura a primului capitol, asa cum este normal. Uneori ma uit critic si la ultima pagina, doar pentru consfirmare, dar in cazul de fata pur si simplu nu am mai putut. Va rog sa nu ma considerati prea aspru. Sau daca vreti, considerati-ma aspru, dar corect. ”
Gillian : ” Ceea ce vor sa stie cei mai multi, fie ca pun sau nu direct intrebarea, este cum de m-am indragostit de Stuart si m-am casatorit cu el, pentru ca apoi sa ma indragostesc de Oliver si sa ma casatoresc cu el, totul in cel mai scurt timp posibil din punct de vedere legal. L-am iubit sincer pe Stuart. M-am indragostit de el simplu, de-a dreptul. Ne intelegeam bine, sexul functiona, adoram faptul ca ma adora si atata tot. Pe urma, m-am indragostit de Oliver deloc simplu, ci foarte complicat, complet impotriva instinctului si a ratiunii. Am refuzat, m-am opus, m-am simtit profun vinovata. Ideea e ca poti sa iubesti doi oameni, unul dupa altul, unul peste altul, asa cum mi s-a intamplat mie. Si nu inseamna ca o iubire e adevarata si cealalta falsa. Asa as di vrut sa priceapa Stuart. Pe amandoi i-am iubit cu adevarat. Nu ma credeti? Oricum nu conteaza, nu vi s-a intamplat dumneavoastra, nu-i asa? Mi s-a intamplat mie. …. Cand te indragostesti, riscul sa te indragostesti iar creste. Nu-i asa ca e un paradox infernal?”
Gillian : ” Orice relatie contine in ea stafiile sau umbrele tuturor celorlalte relatii. Ale alternativelor abandonate, ale optiunilor uitate, ale vietilor pe care ai fi putut sa le traiesti, dar nu le-ai trait. Mi s-a parut enorm de consolant, pentru ca era adevarat si, in acelasi timp, enorm de tulburator. “
Mme Wyatt : ” Cred ca nu voi mai avea vreun iubit in aceasta viata. Este un lucru pe care, la un moment dat, trebuie sa il recunosti fata de tine insati. Nu, nu-mi faceti complimente. Da, arat cu cativa ani mai tanara decat sunt, dar nu este un adevarat compliment pentru o frantuzoaica care a cheltuit cat am cheltuit eu pe produse de infrumusetare in decursul anilor. Nu atat ac nu mai vreau, cat ca nu mai vreau sa vreau. Nu mai doresc sa doresc. Si sa va spun ceva : sunt la fel de multumita acum ca in anii in care doream. Sunt mai putin ocupata, preocupata. Asa stau lucrurile pentru mine acum. “
Intreg capitolul 10 – Prezervative.
Mme Wyatt : ” Ei da. Doresc , cu amaraciune si fara incetare sa fiu iar tanara. Doresc iubirea. Doresc sa fiu mangaiata. Doresc sexul. Doresc sa fiu tinuta in brate. Doresc sa nu mor. De asemenea, doresc sa mor in somn. Aveti niste conceptii tare naive in ceea ce ne priveste pe noi, batranii. “
Stuart : Prima dragoste e singura dragoste.
Oliver : Cat mai multa dragoste e singura dragoste.
Gillian : Dragostea adevarata e singura dragoste.
Stuart : Nu ca nu mai poti iubi din nou. Unii oameni pot, chiar daca altii nu, Dar indiferetn daca pot sau nu, prima dragoste nu se poate repeta. Si, indiferent daca poti sau nu, prima dragoste nu-ti mai da drumul. A doua dragoste iti da drumul. Dar prima niciodata.
Gillian : Dragostea adevarata este dragostea solida, dragostea de zi cu zi, dragostea care nu te dezamageste niciodata. Vi se pare plicticos? Mie mi se pare profund romantic.
Stuart : PS: Cine a zis ca dragostea ne face mai buni, sau ca ii face pe oameni sa se poarte mai frumos? Cine a zis vreodata asa ceva?
Stuart : PPS: Vreau sa mai subliniez un aspect. Cineva spunea ca faptul de a fi indragostit te face mai vulnerabil la dragoste. Eu vreau sa spun atat : nici pe jumatate cat de face faptul de a nu fi indragostit.
Stuart: PPPS: Si inca ceva. Dragostea aduce fericirea. Asa crede toata lumea nu?Asa am crezut si eu, cu multi ani in urma. Acum nu mai cred. Pareti surprinsi. Ganditi-va numai. Examinati-va propria viata. Dragostea aduce fericirea? Fiti seriosi.
Ellie : Nu vreau sa ajung undeva anume. Parintii spun asta. Dar e limpede ca nu ajungem nicaieri. Tot parintii spun si asta, desigur. Traieste clipa. Asta fac. Incearca lucruri diferite. Asta fac. Nu te lega de nimeni. Nu ma leg. Nu esti tanar decat o data. Stiu. Bucura-te de libertate. Incerc.

Inima si Gandul

Ar trebui sa vorbim despre dragoste ca despre vreme la un firesc al zilei, ca un mecanism al protocolului social.
Gandul: Ai aflat ce inseamna a iubi?
Inima: Da. A durat ceva, a luat ceva timp dar am aflat. Iubesti atunci cand tu iti afli rostul pe pamant si toate in jurul tau au un rost, au frumusete, au stralucire.
G: Nu pari vesela cand spui ca ai aflat. De ce?
I: Pentru ca drumul nu a fost usor. Si pamantul pe care am calcat a fost uneori arid, inghetat, rascolit de nou mormant... Dar cateodata am fost inconjurata de soare si de culori minunate.
G: Dar ce rost are iubirea? Doar ca sa ne descopere noua un rost?
I: Nu, iubirea are rosturile ei, cum ar fi sa ne dea glasul sa cantam, nebunia de a dansa de unul singur, curajul spre a-l atinge pe celalalt, sa ne descopere visul, speranta, teama, dorinta, sa ne dezvolte creativitatea de a ne rosti sentimentele amintite, sa ne cucereasca timpul spre a nu-i mai simti prezenta ci doar lipsa. Iubirea are rosturile ei, multe dintre ele, negraitoare.
G: Dar oamenii de ce au nevoie de iubire?
I: Eu am avut nevoie de iubire pentru ca altfel nu imi gaseam lumina sa infloresc, caldura sa cresc si puterea sa ma inalt. Oamenii...nu stiu, fiecare iubeste dintr-un motiv personal.
G: Ce pierzi cand iubesti? Regreti ceea ce pierzi?
I: Linistea. Iar linistea pentru mine inseamna moarte, nu regret. Imi place agitatia si framantarea clipelor cand nu stiu daca sunt iubita, cand imi e dor, cand caut sa daruiesc celui drag tot ce e mai bun. Toata nebunia de a realiza din fulgi, ceva solid.
G: Cat timp ai nevoie de iubire?
I: Viata intreaga. Pentru ca altfel raman fara vlaga.
G: Dar ai suferit cand ai iubit? De ce sa ma iubesti iar? De ce sa suferi iar?
I: E pacat sa te ofilesti. Si apoi, dupa ce ai gustat savoarea iubirii faci totul sa te intorci iar la ea... ( Dar mai vorbim si alta data despre asta. Acum, hai. Odihna!

Cine?

Sunt in atentia tuturor si toti amicii mei ma au in consemn. Ma supravegheaza 23 din 24 de ore, sa "nu cad" prada din nou, iubirii interzise. Toata lumea e cu ochii pe mine si toti se intreaba daca voi rezista.
Niciunul nu se intreaba totusi, daca asta imi doresc.
Dar seara, cand voi toiti va duceti la culcare, eu revin in patul lui. Respir la pieptul lui si ma las prada saruturilor lui. Vad cum imi lasa urme de iubire pe corp si vad zgarieturile cand vreau sa plec, cand ma face sa plec. Ma smulg din bratele lui si ma furisez din nou in viata mea. Acolo unde, pentru voi, sunt perfecta.
.
.
.
...Pun capul pe perna si imi aud inima batand cu putere intr-un ritm pe care nu-l cunosc. Respir ca si cand as fi alergat zeci de km. Cum mai am putere? Ma ridic in capul oaselor si privesc spre fereastra. Caut raspunsuri pentru intrebari pe care nu le pun. Ma apropii tot mai mult de geam si vad nu foarte departe, un pod. Instinctiv imi pun pantalonii si ma indrept spere nicaieri. Apa are darul de a ma linisti. Inotand sau pur si simplu privind-o cum curge...asa ma calmez.
Desi e cam 5 pm si iarna, tot mai trec cateva masini pe strada. Oamenii ma privesc ciudat intuind ca plang intr-o limba pe care ei nu o cunosc... Traversez strazile fara sa ma asigur si ajung pe mult ravnitul pod. Merg pana la jumatatea lui si ma opresc. Ma uit ca o criminala in stanga si in dreapta si ma bucur ca nu este nimeni prin jur. Privesc apa cum curge si cum se oglindeste lumina de pe pod in ea. Oare cat e de adanca? Oare sunt pesti care inoata?...
Reiau in minte evenimentele tragice sau frumoase din ultimele zile/saptamani/luni. Ohoo, ma tin inca bine. Stiu ca nu s-a terminat inca valul asta...dar ce val? ca valul trece. Dar cu ce pret? Maine poate o sa fiu mai insensibila, poimaine nu o sa ma mai impresioneze nimic, pana cand intr-o zi, o sa trec prin lume nepasandu-mi de nimeni si nimic...
Daca as aluneca acum de pe pod, oare si-ar da cineva seama de lipsa mea? Oare ce s-ar gandi? Ca m-am sinucis, ca m-a impins cineva, ca...? Poate o sa sesizeze cineva si or sa ma caute peste tot. N-o sa ma gaseasca, iar ai mei vor fi chemati sa imi adune lucruruile(de acolo de pe unde mai sunt). Voi fi disparuta pentru cativa ani buni deja, multi m-or fi si uitat, pana cand intr-o zi, trupul meu va fi gasit de un pescar matinal. Un trup desfigurat si neinsufletit.
Derulez in minte tot filmul. stiu exact ce replici o sa aiba fiecare, stiu cine o sa ma planga si cine nu.( Dar de ce sa ma planga? Sa se bucure, frate! Voi fi acolo departe de raul asta de pe Pamant.) Mda, stiu tot.
Las ultima lacrima sa imi cada pe obraz. Azi am mai omorat inca o bucatica din mine, dar drumul e inca lung. Maine dimineata cui o sa ii pese daca voi purta "doliu"; Cine o sa isi dea seama ca sufletul meu a fost "ucis" cu sange rece...pe un pod?!
Dar, sa nu mai fiu masochista sau sadica asa cum mi se spunea...
Imi sterg ochii si zambesc. Ma asteapta El, acolo in casuta Lui. Ma duc, poate are putere sa ma ierte...

Silueta

O silueta firava, cu miscari nervoase ale mainilor. Are emotii. Ochii mari, ce inspira blandete si liniste sufleteasca. Zambet larg, dar trist. Priveste de jur imprejur, apoi isi cauta un punct fix si privirea ii ramane acolo... pierduta. Ganduri... idei... fapte. Tresare si revine printre noi. Se prezinta sfios. Nu este o persoana curajoasa. Vocea ii tremura, dar este atat de melodioasa. Degetele se joaca ezitant cu un pix. Apoi, mana stanga, aseaza firele rebele ale bretonului. O data, si inca o data.
Ea este Craciunita. O femeie in floarea varstei. Are un magnetism aparte. Ceva te indeamna sa o privesti, ba chiar sa-i adresezi o intrebare. Fii sigur ca iti va raspunde. Cel putin cu un zambet pe care, pun pariu ca nu-l vei uita.
Daca o intrebai in adolescenta, ce curs vrea sa dea vietii, iti spunea zglobie, plina de neastampar: “Ma voi casatori si voi avea copii. Ma voi ocupa de educatia lor. Am sa ma joc si am sa invat cu ei”.Ce naiva...
Fericirea, nerabdarea se citea in irisul ei. Un caprui tulburat, o nuanta greu de descris.
Pentru Craciunita, cuvantul magic e "POTI". Si-si spunea: Pot sa fiu mai bun a de Craciun, pot sa daruiesc iubire si caldura, pot sa imparatsesc cu ceilalti bucuria mea, pot sa visez asa cum vreau, pot sa fiu eu(asa cum ma stiu, cum lumea ma ste). Pot sa ma bucur de nasterea lui Iisus.
Si atunci, Craciunita isi amintise ce e visat: L-a visat pe Mos. Dar nu asa cum era el, vesel si plin de viata, ci trist. Nu putea sa mai imparta copiilor jucarii.El vroia sa-i roage pe adulti sa il ajute si sa gaseasca impreuna o solutie la marea problema care se ivise. Numai ca...plimbandu-se pe strazile orasului, Mos Craciun a avut o surpriza neplacuta:"oamenii mari" nu se mai gandeau la el. Uitasera ca odata, demult, fusesera si ei copii, iar acum nu le mai pasa de niciun Mos Craciun.
Asa ca Mosul si-a dat seama ca degeaba spera. si atunci, cine poate oare sa-i ofere ajutor? N-ar trebui sa ne schimbam?

Regrete? Nuuuu...:-D

In viata..facem o tona de greseli pe care poate le regretam dupa.Dar cu toate astea ce ne-am face fara greseli in viata?.Pai in primul rand totul ar fi de-a dreptul plictisitor.Imaginati-va o viata perfecta.Cu tot ce iti doresti.Pai nu ai mai avea pentru ce sa lupti in primul rand si s-ar instala o monotonie..dar care cica ar trebui sa fie fericita.Ce gluma buna.E tot mai bine sa faci cate o greseala uneori.Asa inveti cate un lucru despre viata.deci castigi experienta.Nu merita sa regreti ca un fraier o greseala din trecut.De ce?.pai am zis mai sus.Inveti ceva.Si data viitoare sti ce sa faci sau de ce sa te feresti."Orice sut in fund e un pas inainte" nu?

Doar tu poţi vindeca

În lumea în care trăim, avem nevoie să ştim "cine suntem" şi "ce vrem" de la viaţă. E necesar să ştim care ne sunt priorităţile, scara valorilor într-o societate aflată în derută şi confuzie morală care tinde tot mai mult să-şi piardă indentitatea spirituală. E important să ne redescoperim în fiecare clipă...
Descopăr că omul adult şi-a pierdut candoarea şi inocenţa de copil. Am uitat să mai fim copii, ne-am îndepărtat de starea primordială de simplitate. Lumea se află într-o eră a tehnologizării. Într-un timp foarte scurt, omul a facut reale descoperiri din punct de vedere medical, ştiinţific etc. Dar din punct de vedere uman? Am făcut chiar un pas pe Lună, dar am făcut oare un pas înainte în a ne apropia de cei din jur, de a-i înţelege, de a-i accepta aşa cum sunt, de a-i iubi sincer? Am zburat în spaţiu, ne-am avântat cu curaj în alte universuri, dar suntem în siguranţă aici pe Pământ? Am eradicat noi criminalitatea, violenţa, prejudecăţile? S-au făcut multe descoperiri medicale în acest secol, dar paradoxal suntem mai bolnavi.
Vreau doar să evidenţiez faptul că noi am regresat în ceea ce priveşte modul de a relaţiona, de a simţi. Odată cu lumea ne-am tehnologizat şi noi, nu mai suntem apţi de a căuta în forurile interioare şi de a simţi profund şi pur. Poate că în unele aspecte am evoluat, însă în altele am involuat. Timpul s-a comprimat şi împreună cu el şi sentimentele noastre.
Privim mai mult în exterior şi mai puţin în interior. Observ că un virus al superficialităţii a cuprins omenirea. Din nefericire, nu ne mai raportăm la partea lăuntrică, la sinele nostru, la suflet, ci la partea materială, vizibilă. Am devenit obsedaţi în ceea ce priveşte viruşii, bacteriile care ar putea invada lumea şi ar crea epidemii ucigătoare, adevărate pandemii. Şi pe bună dreptate acest lucru e îngrijorător. Însă am trecut cu vederea un virus letal pentru sufletele noastre: virusul indiferenţei şi al neîncrederii.
Constat cu tristeţe că iubirea a mulţi oameni s-a răcit…iar în curând va îngheţa dacă nu ne trezim conştiinţele adormite. Acest virus al indiferenţei e foarte subtil, se instalează fără să ne dăm seama în timp ce suntem prinşi în vâltoarea lucrurilor şi ne subminează valoarea umană, erodându-ne sufletul şi pierzându-ne sâmburele divin.
Răul cel mai subtil pe care nu-l conştientizăm este lipsa de încredere. Mai întâi lipsa de încredere în noi şi apoi în ceilalţi. Nu mai avem încredere în capacităţile noastre, în ceea ce suntem noi. De fapt, nu mai încercăm să aflăm ”De ce existăm?”,”Care este sensul vieţii noastre?””ş.a.m.d. Poate că mulţi dintre noi ne-am pus astfel de întrebări, dar câţi dintre noi am găsit răspunsuri satisfăcătoare în acest sens?
Pentru a găsi răspunsuri, trebuie să încetăm să le mai căutăm în exterior, ci în interior, să sondăm eul nostru, sinele nostru care are un potenţial imens. În noi se află comori măreţe. Trebuie să fim conştienţi de acest adevăr. Doar privind în noi, vom primi răspunsuri la întrebări cruciale pentru existenţa noastră.

Muzica şi secretele ei

Zilele trecute am dat peste o melodie de-a dreptul fascinantă…se numeşte „You in my september”, pe ale cărei note sufletu-mi a început spontan să danseze de bucurie, să experimenteze angelice trăiri. Aşa l-am descoperit pe celebrul pianist rus Igor Krutoy şi a lui muzică aparte ce mi-a dat fiorul sublim al nostalgiei. E ca şi cum am descoperit un tărâm de vis, în care nu e nevoie de cuvinte pentru a exprima dragostea.
Am găsit note aşezate inspirat pe un portativ ce îmi fac sufletul să vibreze de farmec şi poezie. Se simte frumuseţea subtilă a muzicii lui…un miraj ce ne acaparează sufletele total şi ireversibil. De la această melodie de mai jos, a luat viaţă acest eseu.
Până acum, nu am stat să reflectez la rolul pe care-l are muzica în vieţile noastre…unele lucruri (aerul, apa, lumina, florile etc.) le luăm ca atare, ca şi cum ni s-ar cuveni, nu ne oprim o clipă să ne întrebăm cât de esenţiale sunt şi cât de mult merită apreciere din partea noastră.
Ascultând muzica diafană ce-mi relaxa mintea şi-mi hrănea sufletul cu speranţă şi lumină, mi-am pus unele întrebări: Ce îneamnă muzica în viaţa mea? Ce mesaj îmi transmite ea? De ce are o influenţă atât de covârşitoare asupra sufletelor noastre? Am înţeles că muzica nu are vârstă, nu ţine cont de naţionalitate, de categoria socială…ea îndepărtează barierele dintre noi şi ne aduce laolaltă într-o lume a prieteniei, a împăcării, a bucuriei şi dragostei. Muzica are un limbaj universal, ajunge cu uşurinţă la orice inimă, poate fi înţeleasă fără cuvinte, fără imagini, fără explicaţii.
Iubesc muzica…poezia…dansul…teatrul. Sufletul meu simt că se regăseşte în sfera artelor, a frumuseţii creatoare. Sufletul meu boem este atras de frumuseţea nemuritoare a muzicii. Ea îmi stimulează activitatea creatoare. Eu cred că frumuseţea artistului este un ecou al frumuseţii divine. Cineva, acolo sus, Dumnezeu are grijă să-i inspire pe cei de jos, pe oamenii talentaţi, pentru a compune ceva cu care El să ajungă la inima omului... Dar cine nu iubeşte muzica? mi-aţi putea spune…Într-adevăr, orice om mai mult sau mai puţin evoluat tresare la auzirea unui cântec. E imposibil ca inima lui să nu-i fie atinsă de parfumul „delicat” pe care notele muzicale în jocul sublim al dragostei lor, îl eliberează în fiinţele noastre.
Îmi place să ascult orice gen de muzică, atâta timp cât versurile păstrează nota decenţei, însă mă regăsesc mai mult în muzica ”veche”, fiind o fire clasică şi romantică…nu exclud nici modernul, inovaţia muzicii prezente, deorece diversitatea ne face personalitatea mai complexă. Eu compar muzica cu vinul…ştiţi că se zice că vinul cu cât e mai vechi cu atât e mai bun…la fel şi în cazul muzicii, ea de-a lungul timpului nu-şi pierde calitatea.
Muzica împletită cu poezia ne ridică la o dimensiune mult mai înaltă în care divinul topeşte zgura umană, dând aripi gândurilor noastre spre a zbura spre Înalt şi deschizându-ne complet inimile spre bine şi frumos…spre miracolul, numit MUZICĂ.
Mi se par potrivite cuvintele filozofului grec Platon: „Muzica este o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor.”