Nu am uitat

Nu am uitat…
M-am convins pe mine insami ca sunt amintiri din alta viata, amintirile unor ochi necunoscuti si limpezi, sperante prea puternice eliberate in realitatea goala. Astazi, insa, mi-am recunoscut privirea intr-un ciob de sticla si mi-am simtit inima luand-o la goana in intampinarea trecutului sperand, sperand cu disperare ca e tot acolo unde l-am uitat. Vreau sa te gasesc asa cum te-am lasat inainte sa incep sa sfasai cu mainile goale cerul de deasupra noastra. Vreau sa fi ramas incremenit intr-o clipa, asteptand sa-mi simti degetele reci impletindu-se cu ale tale, sa-mi ridic talpile barbare de pe visele pe care le-am strivit, sa te trezesti si sa ma urasti. Sa imi cer iertare si sa iti cad in brate, franta de nebunia pierduta in ziua de maine. Lasa-ma sa-ti sarut pleoapele inainte sa iti intalnesc privirea si imbraca-ma in bratele-ti calde cum ai facut de atatea ori. Sunt eu. Respira cu mine viata peste clipa care s-a sinucis pentru noi. Nu am uitat… Recunosc pieptul pe care m-am cuibarit copilareste si mainile care se jucau in parul meu. Iti ascult muzica inimii si cant impreuna cu ea…ii stiu versurile toate si Doamne, cat le mai iubesc! Tot timpul acesta m-am impleticit prin intuneric, speriata, nesigura, straina de mine, cand de fapt tu imi protejai umbra ce sovaia. Cum am putut sa te uit? Pe tine, care mi-ai intors fiecare zambet si mi-ai uscat fiecare lacrima… Imi amintesc orele prea scurte in care ma pierdeam in bratele tale, coplesita de explozia noutatii din sufletul meu, incremenita de iubire. Imi amintesc de tine, de caldura de sub genele-ti dese si de buzele care ma cautau infrigurate printre pernele moi. Imi amintesc de atentia ocrotitoare cu care imi ingrijeai ranile de copil prea curajos.
Imi amintesc de seara in care nu ti-ai deschis umbrela de dragul meu si mi-ai cuprins mana in palme in timp ce saream euforica in balti, chiar daca nu imi impartaseai nebunia, si hainele tale erau ude si lipite de piele, demonstrandu-mi inca odata ca ma iubesti cu adevarat.
Hai sa facem cunostinta din nou. Lasa-ma sa-ti tin eu mana atunci cand ai chef sa razi in cascade sau cand esti ingenunchiat de suferinta. Sa ne intoarcem pe varfuri la clipa suspendata in E(e)ternitate, sa nu o trezim inainte sa ne gaseasca imbratisati, asa cum ne-a lasat cu “mii” de ani in urma...

Asa...DA!

A plouat iar azi. Nu, nu mai sunt deprimata. A plouat exact cum imi place mie: tare, energic, aproape furios, cu picuri mari si durerosi. Da domnule, asta numesc eu ploaie!
Am fost asa de fericita de atacul vijelios al norilor incat am coborat din tramvai cu o statie inainte de destinatie, doar ca sa ma plimb prin ploaia aceasta binevenita dupa caldura uscata care aproape m-a facut sa lesin.
Iubesc sa ma plimb prin ploaia asta care imi trezeste la viata toate simturile. Dintotdeauna asta a fost una dintre activitatile mele preferate. Chiar si atunci cand eram mica si stiam ca o sa am parte de o portie tripla de mustrari din partea alor mei, tot pastram umbrela bine impachetata in ghiozdan si ma aventuram spre casa umbland, parca in reluare, pe oriunde ochilor mei de copil naiv li se parea ca densitatea picurilor e mai mare.
Aproape ca ma amuza trist oamenii pe care ii vad zgribuliti sub copertine sau margini de acoperis ud. Prefera sa se lipeasca de alti necunoscuti “ploaiofobi” in moduri pe care cuplurile noi nu au curajul sa le incerce decat dupa a treia intalnire, doar pentru a evita inimaginabila idee de a-si strica frezele sau de a-si uda pretioasele haine cumparate din mall.
Nu ii inteleg nici pe cei care, inarmati cu umbrele care par a fi smulse in disperare de pe terasele restaurantelor, gonesc cu viteza gandului, scuturand energic mana libera, ca pentru a-si lua avant si topaind caraghios pe marginile baltilor, incercand zadarnic sa nu se stropeasca, dar tocmai prin acest fel, reusind sa se ude cu mult mai tare decat noi, bietii pamanteni inconstienti care nu consideram ploaia ca fiind acida.
Adevarul fie spus, cred ca fiecare persoana are o atitudine diferita cand e luat prin surprindere de o ploaie puternica. Eu, ma plimb lent pe sub picurii ei ironici, de multe ori cu mainile in buzunare si cercetand din priviri metamorfozarea orasului prafuit de dinainte. Cu siguranta, pentru ochi straini, contrastul dintre calmul meu si furia ploii poate forma impresii gresite, care odata povestite, m-ar pune pe mine in ipostaza nebunei, sau a bietei nefericite, sau a fetei palide cu posibilitati de suicid.
Nu, dragi necunoscuti zgribuliti care va uitati mirati la mine. Nu sunt deprimata. Pur si simplu ma bucur. Traiesc. Exist. Imi tarai picioarele ude pe asfaltul zgrunturos si sunt mai constienta de propria mea persoana decat am fost vreodata. Am coborat din tramvai pentru a ma bucura de revigorarea oferita si am de gand sa merg agale pana “acasa”. Nu imi pasa ca azi dimineata mi-am aranjat parul si acum munca mea s-a pierdut. Nu imi pasa ca port pantaloni albi si ca s-au murdarit grozav de tare. Papucul care ma jeneaza incepe sa devina o amintire indepartata, in comparatie cu explozia de senzatii si placeri pe care o simt.
Te rog, drag necunoscut care citesti cu spranceana ridicata aceste cuvinte, data viitoare cand ma vezi plimbandu-ma prin furtuna, iesi de sub copertina decolorata a magazinului alimentar si plimba-te cu mine.

Ce-ar fi sa...?

Treceam astazi strada pe o oarecare trecere de pietoni cu doua prietene. Nu am calcat pe trecere cand era vreo masina foarte aproape, facand soferul sa franeze brusc, nu am asteptat la marginea ei fara sa inaintam, derutantu-i si am traversat pasind normal, fara sa ne lalaim ca sa-i facem sa intarzie la destinatie.
De aceea nu inteleg ce motiv si-a gasit un “individ” sa ne atace. Se revarsa in stanga si in dreapta scaunului din fata a unui Golf 1 sau 2 visiniu, ruginit pe alocuri, purta un maieu alb care il facea sa para si mai lat, iar fata imi amintea de fundul perfect rotund al unui lighean.
Tipul isi flutura o mana grasuna in directia noastra zbierand prin geamul deschis “-Tuuu, asta calca, nu ***e!” si mustacea amuzat pe sub transpiratia de sub nas.
Ati spune ca asa ceva se intampla in fiecare zi, ca sunt tot felul de oameni in lume si trebuie sa ii ignoram, dar ceea ce face intamplarea de azi deosebita e faptul ca in dreapta lui se afla o femeie normala, nici frumoasa, nici urata, care radea incurajator si admirativ de spiritul de observatie al insotitorului ei.
As intreba-o “-De ce doamna? De ce preferi compania acestui om misogin, vulgar, dizgratios? De ce ii hranesti eul care deja are colesterolul prea mare? Daca erai tu o necunoscuta cu siguranta ti-ar fi adresat si tie injurii ca sa aiba despre ce sa povesteasca razand la o portie de mititei si bere. Revolta-te doamna si scoate-l din viata ta, din nici un alt motiv decat acela ca esti femeie si meriti respect, or acest specimen tragic de om nu o sa te respecte vreodata mai mult decat pe o omida dezgustatoare de pe trotuar.... Neatza, femeie!

Ploua

Ploua… Genul acela de ploaie marunta, monotona, ai carei picuri nu sunt ascutiti si violenti, care sa te trezeasca la viata si sa-ti faca pofta de nebunii. Ploua cu picuri lenesi, bolnavi, care par sa cada din simpla obisnuinta de a imbacsi pamantul de seva umeda si rece.Iasul pare muribund. Strazile mustesc de balti de apa murdara, parca strategic asezate in fata masinilor care, trecand cu viteza, vor uda din cap pana in picioare orice biet nefericit aflat in calea lor. Ploua de azi dimineata. Sau de ieri. Sau de cateva zile. Ploua hipnotizant de atata timp, incat imi pare ca toata viata mea am petrecut-o in ploaie.
Strasnic inceput de vara !

Un moment solemn

Tălpile goale păşesc încet, de parcă le-ar fi teamă să nu strivească momentul crezut amintire. E întuneric, dar nu mi-e frică. Cunosc întunericul acesta, ştiu câţi paşi sunt până la uşă şi înapoi până la pat. Păşesc încet, iar tălpile îmi sună a ieri.

Mi-e frig şi îmi caut zadarnic refugiu sub pături. Mi-e frig din suflet. E el. El mă cunoaşte, îmi ştie picioarele veşnic reci cu mult înainte să le simtă şi prin somn, prin vis, mi le încălzeşte în palme.

Îi sărut pleoapele şi-i las bătaile inimii să-mi mângâie urechea. Nu înţeleg ce vrea să îmi spună, dar îmi place să ascult…

Să fie fericirea, sau doar o părere?

Iţi aminteşti?!

Pentru restul lumii, dimineaţa îşi adună puterile să bată în geam. Pentru mine nu. Dacă nu dorm, chiar şi câteva minute, am impresia că rămân cu o zi în urma tuturor.

De ceva vreme mă lupt cu perna străină şi nu-mi găsesc nici o poziţie confortabilă. Nici dacă zeci de oameni s-ar fi sprijinit pe umerii mei nu m-ar fi durut la fel de rău. Uneori, un suflet e mai greu decât un trup.

Doamne, cât sunt de ciudată ! Dintre toate lucrurile la care m-aş putea gândi acum, n-am în minte decât magneţi de frigider.

Câteodată râd cam tare, cam mult şi cam uşor. Atunci aproape cred că totul e bine. Că eu sunt bine. Uit mereu că bucuria seamănă doar puţin cu fericirea şi nu poate să o înlocuiască.

Aceleaşi cuvinte mă izbesc violent în conştiinţă: “te-ai transformat într-un monstru”. Ai dreptate.

Mă comport aşa pentru că mă sperie incertitudinea dinăuntrul meu. De aceea refuz să vorbesc despre lucruri serioase, nu răspund la telefon şi mă răstesc de îndată ce dai târcoale vreunui subiect delicat. Nu vreau să mă întrebi nimic, de teamă să nu fiu nevoită să răspund “nu ştiu”.

Nu-mi doresc nimic mai mult decât să ştiu. Nu-mi amintesc ce culoare are trecutul, nu-mi dau seama ce se întâmplă în prezent şi mă înspăimântă ideea de mâine.

Ce-ar fi să plec ?

Îmi reapare în minte idiotul de magnet de frigider : “E timpul să trăieşti viaţa pe care ţi-ai imaginat-o !”

M-am îmbrăcat pe întuneric şi mi-am adunat lucrurile. Ştiam că o să te superi. În bilet doar ţi-am mulţumit şi mi-am cerut iertare. Trebuia să-ţi spun că te iubesc, pentru că nu ţi-am spus decât maimuţărindu-mă şi făcând să pară o glumă de copil răsfăţat.

M-am încălţat abia când am ajuns la uşă, pentru că nu-ţi cunosc podeaua destul de bine încât să ştiu care porţiune mi-ar scârţâi sub talpă, trezindu-te, ca să mă întrebi prin vis ce fac. Mi-ar fi fost imposibil să-ţi spun că plec.

Când am ieşit, împleticindu-mă, din scara blocului, cu părul ciufulit, ţinând cu amândouă mâinile valiza prea grea, am dat nas în bot cu o maşină de poliţie. Era cinci dimineaţa şi cei doi oameni ai legii mă priveau suspicios. Am râs în sinea mea şi m-am aşteptat să mă întrebe dacă fug de acasă.

Le-aş fi răspuns simplu: “Nu, fug acasă. De îndată ce-mi amintesc unde e.”

Pentru că sunt o fraieră

Fiecare om porneşte prin viaţă înconjurat de un filtru protector care să-i obtureze vederea spre rău şi urât – spre real. Acesta fie se erodează câte puţin cu fiecare minciună, cu fiecare dezamăgire, cu fiecare tristeţe, fie se sparge brusc şi zgomotos, izbindu-se puternic de un perete nemărginit de suferinţă.

Eu, prea comodă sau prea neputincioasă, n-am reuşit niciodată să mă dezbrac de tot de coconul care mi-a permis să rămân fragilă, fiind el puternic în locul meu. Prima fisură ar fi trebuit să apară devreme, pe la grădiniţă, când am recunoscut bocancii tatei pe sub costumul de Moş Crăciun. În loc să pun la îndoială tot ce am crezut până atunci, m-am umplut de mândrie, gândindu-mă că dintre toţi oamenii din lume, moşul i-a împrumutat pe ai lui.

N-am reuşit niciodată să-mi deschid ochii şi să văd lumea aşa cum se zvoneşte că e. Mereu sunt convină că în oricine se ascunde o fărâmă de bunătate acoperită de toate lucrurile de care îi e teamă. Niciodată n-am crezut că un om e rău în sine, ci că circumstanţele îl fac rău. Da, sunt o proastă. Un copil bleg şi prost, programat pe autodistrugere. Un copil care crede că nici un câine nu latră oamenii buni, că cel ce m-a muşcat a făcut-o din vina mea, pentru că s-a simţit ameninţat. O femeie proastă care probeză cea mai decoltată bluză din magazin, la cererea unui necunoscut care o minte că îi caută un cadou iubitei, apoi îi cere numărul de telefon.

Doamne, de ce nu se găseşte nimeni care să-mi plesnească una şi care să scuture toată naivitatea din mine ??! Să-mi spună “Ascultă aici, copil nebun, nu mai pune botul la toate ! Nu trebuie să mai oferi încredere pe gratis, nu toate cuvintele sunt sincere, “poate” nu duce întotdeauna la “da”, şi unele lacrimi nu vor decât să impresioneze mincinos. Aşa că termină ! Nu mai spera degeaba că dacă te străduieşti poţi ciopli în piatră cu mâinile goale şi nu mai spune criminalilor unde stai, ca să le protejezi stima de sine. E în regulă să fii răutăcioasă şi reticentă uneori, nu o să mai fii atât de uşor de rănit. Şi pentru numele domnului, ai aproape 17 ani, înjură şi tu, măcar o dată în viaţă !”