Filme văzute în câteva zile de August2012

The Stoning of Soraya M

Un film document, mărturie, un dinte de lapte pentru o măsea de ținut minte, un film testamentar care ne spune crud povestea reală a unei femei vortexate într-o lume absurdă, prăfoasă, masculină, paternalistă și misogină, până să ajungi la mahonul logicii tre să dai la o parte mulți vălătuci inecăciosi fabulatorii de rumeguș nesuferit.

A happy event

  A happy event este probabil un truc, însă unul destul de reușit și bibilit de mânuțe tremurânde și priviri ce îmbucă firul vieții cu gămălia timpului. Ar cam fi cazul să ies din registrul stilistic sacadat al bătrânicii care își coase bonețica pe-o prispă impresionistă căci filmul de față emană un suflu tineresc molipsitor și înduioșător. Este un film de personaj, un film matriarhat, el pare sa restituie, aparent sub forma unei povești ușurele cu miros de croissant et chocolat, statutul pierdut al maternului sau mai bine zis veridicul si spiritualitatea acestui statut. Il numeam truc la început deoarece structura sa are menirea evidentă de a cuceri, de a emoționa, este un film don juan-esc, modalitatea în care Nicolas o cucereste pe Barbara aparține registrului cinefil, între ei își face loc până și Kar Wai Wong cu al său In the mood for love, astfel spectatorul cât de cât cinefil cade în mrejele acestei structuri donjuanești. Mai apoi suntem îmborțoșați cu o idee, aceea a maternității mistice, a unei maternități totale și într-o oarecare masură epuizante. Ideologic filmul este mai degraba feminin decât feminist, garnisit cu gingășie tipic frațuzească, cu mici incursiuni ce vorbesc publicului cu candoare narativ-ludic-suprarealista.

Woman in the Dunes (1964)

 Sisiful lui Camus pare să se rostogolească în văgăuna unde locuiește această femeie a nisipurilor. Acest sisif e aici nu un concept efemer și seducător de trist ci unul material, el este bărbatul venit de la oraș prins în mrejele și chingile pustietății, nevoit să viețuiască la limita sănătății și a răbdării alături de o femeie care pare să fie o zeitate a nisipului.Ea s-a adaptat locului până la identificarea cu acesta. Sclipirea nisipului pe corpul ei asudat și obosit îi conferă o aura zeiască. Pare o nemuritoare coborâtă printre dunele de nisip cu gând să pervertească sau să purifice un suflet muritor. Întâlnirea celor doi este una blândă și domestică, mai apoi încordarea și strânsoarea locului îi aduce în mod suprinzător mai aproape după care proximitatea fiind mult prea forțată apare efectul de recul. Nisipul exfoliează pleura urbană a nou-venitului și îl lasă în pielea goală a sinelui față în față cu marele alb(negru), cu marea mută de nisip egalabilă cu un soi de dumnezeire ternă pe întinderea căreia nici arbuștii nu mai foșnesc pilde nici norii nu mai tună povețe.

 Black Book

  Filmul e conceput sub forma unui lung flashback cu punct de pornire anul 1956. Într-un kibbutz din Israel, o întâlnire între două prietene în vremuri tulburi e un şoc suficient de puternic pentru a le provoca refluxul. Nu e cel mai original mod de a deschide o acoladă cinematografică în interiorul căreia să plantezi o intrigă, dar Verhoeven are grijă să remedieze „deficienţa” în stil de mare campion, când o închide, în ultima secvenţă. Nu trebuie ratată! 


PS. Cele scrise cu  neagru, mi-au plăcut cel mai mult...

ielele(a doua parte)

Poate o doare. Nu. Sigur o doare. Si acum … imi pare rau pentru tot. As face orice sa ii spun ca o iubesc si ca vreau sa fim prieteni , as face orice sa imi spuna ‘Buna Dimineata ! ‘ din nou. M’am ingropat intr-o tacere indescriptibila. As face orice sa … Iesirea 3 – Urziceni. Prima banda din nou , semnalizez dreapta si soseaua vizibil mai proasta ma duce spre … Ce? Urziceni. Mersi Lory. Cu un exalt fara masura ma opresc intr-o parcare pe marginea drumului. Iau sucul din cotiera si imi potolesc setea. Nu trecea nimeni pe acolo. Racoarea paracarii se urca incet pe pielea mea. Nu-mi place dar trebuie sa recunosc ca hanoracul face toti banii. E bun acum. E greu. Si ma cert cu toti. Si fac ce pot , in zadar. Greseala e tot la mine. Ochii mei sunt atintiti asupra ei. Fara sa vreau ochii mei iscodesc imperceptibil persoana’i. Poate acum e la el. …sau la celalalt el. Cine stie ? Ce as vrea sa stiu ca e langa mine acum. Intins pe capota masinii gluga hanoracului imi acoperea pletele tunse. Capota era calda de la murmurul motorului. Muste sfasiate mi se lipeau de hanorac. Versurile Blagiene imi surad in minte. ” Intelepciunea unui mag mi-a povestit odata , de-un val prin care nu putem strabate cu privirea , paienjenis ce-ascunde pretutindeni firea, de nu vedem nimic din ce-i aievea. “ Oare a trait ceea ce simt eu acum ? Oare si el a avut probleme cu ielele. Dar oare eu am asa ceva ? Imaginiatia mea are asa ceva. Oricum. Nimic nu mai e cum era. Nici nu va mai fi vreodata. Scorpionii isi doreau un inger. Mie trimite-ti-mi acel inger. Omul intelept mi-a spus : “ Ia-o pe aici ! “ , vantul bate , lacrimile curg , asa cum trec anii. Ascultat-ti vocea. E soapta inimii. Sunt un tampit. E tot ce imi pot creea in minte acum. Ba nu. Si prima melodie pe care am cantat-o intr-a 7a la scoala , ‘Singur’. Si soloul lui Tudor din Monstra. Acordurile acusticei mele negre imi sunau metallic in minte. Versurile , pun ramasag , ca nu le mai stiu. “Adu-ti aminte de locul tau , Adu-ti aminte cum mereu , Stateai …si eu ? Adu-ti aminte ca nu s-a terminat , Adu-ti aminte ca nu esti un ratat , Te iubesc … si eu ? “ Ceva de genu’. Hah ! Ce frumos era. Ce perioada. S-o mai traiesc o data. Sa stiu ca obligat de scoala ma vad cu ea si a doua zi. Sa stiu ca ii pot privii ochii pe ascuns. Ce n-as da sa fiu copilul acela din nou. Eram un adolescent teribilist , defapt asta e stadiul in care ma aflu si acum. Trista revolutie sangeroasa pe care o purtam cu toti prietenii mei. Pentru mine lumea era atat de ingusta incat nici eu nu mai incapeam in ea. Ok. E timpul sa vad Constanta. Dau sa ma ridic de pe capota masinii. Un fulger ma trazneste din genunchi pana in umar si o durere paralizanta ma lesina. Stiu ca din masina se auzea disperarea chitaristului din ACDC care canta Dumnezeu stie ce , iar apoi totul s-a stins pentru mine.
M-am trezit intr-o lumina alba , orbitoare. Un ranjet slinos mi s-a intins pe fata. Cred ca am urlat. ”Am murit ?! “ Un barbos necunoscut a zis sec si rarait : “ Nu. Din pacate nu ! Haha ! “ ; “ POFTIM ? Cee caut eu … aici ? “ Si vocea ei din coltul indepartat al patului in care stateam se auzea incet. “ … Te-am gasit intr-o parcare pe jos , lesinat , sangerand. Muzica din masina iti urla ca deobicei numai ca inainte te vedeam si pe tine acolo , inauntru. Nu mi-ai raspuns. Am chemat ambulanta. Si t e-am adus aici la spital. A fost un accident vascular. Medicii au spus ceva de un ‘Exces de Cofeina’. “ ; “CE ? “ Wow. Am auzit bine ? Exces de cofeina. Mi-a taiat-o brusc … : “ Of. Ce ai facut ? Chiar nu inteleg … Cum s-a intamplat. … “ Vocea ei vibra in inima mea. Era pentru prima oara cand veneram cuvintele. Am inchis ochii. Pentru prima oara in multi ani. I’am simtit buzele tremurandu-I pe obrazul meu din nou. Buna Dimineata !

ielele(prima parte)

Reprobabil si flegmatic se ridica de la masa unduind cafeaua ramasa pe fundul cestii albe. Ridicandu-Si jacheta de pe un al treilea scaun. Pleaca. Frumos. Sti ce? De 2 ani acum ma zbat si fac pe dracu’n patru sa ii fac pe plac. Si ce face ea ? Ma lasa cu un gust amar care mi l-a lasat si cafeaua pe care tocmai am terminat-o. Ha ! Exces de cofeina. Mi-ar place mie. Nu-s asa norocos. Zgomotul era profund aici ca un Mi de bass. « Dire Straits « isi sulfa prin difuzoare nemuritorul « Sultans of Swing
« . Sti ce e defapt azi ? Hehe ! Nimic. Nimic. Retoricul superficialului tine de aparente. Nu se intelege nimic din ceea ce ar trebui. O tema respinsa de o entitate care se zbate in leaganul puterii. N-o blamez ca stie. Stie. Ea sfideaza formele logice studiindu-le ca independente de conţinutul lor concret determinat. O definitie platonica tastata zgomotos.Ea e defapt … Auch ! Mda. Fumam.Scrumul tigarii nu si-a gasit loc mai bun de aeroport. Mana mea. Arde ! Ridic mana si chelnerita cu cel mai mare chef de munca vine spre masa mea. Pana ajunge uitam ce vroiam. ‘O apa va rog. “Minerala sau plata?” … Da! , ii raspund pierdut. Ea imi fulgera o privire limfatica , calma , pasii indreptandu-se spre barul de unde am chemat-o. Injuratura i se citi clar pe buze cand vazu ca tigarea i se stinse. Discuta cu barmanul despre mine. Ce o fi asa ciudat ? Am omorat pe cineva ? Am sange pe frunte ? Am cerut o apa oameni buni ! Ma ridic de la masa aruncand o bancnota de 500 spre ceasca de cafea cu urme de ruj pal. Ajuns la masina ma crucesc sa vad cat de bine am parcat-o si cat de mult am lasat-o in mijlocul Magherului deschisa. Inca mai am scaunele intregi si casetofonul e la locul lui. Zgomotul vibrant al motorului in 8 cilindrii ma frustreaza. Verdele tainic al semafoarelor nu se schimba. E pentru prima oara in Bucuresti cand vreau sa stau la semafor , sa vina si al 15-lea cersetor la mine sa pot sa ii spun sa plece. “Pleaca ma , nu pricepi ?! […] Asa. Peste 200 de metrii o luati la dreapta. “Mersi.” Ea e Lory , tipa de la Navigatie. Tata tot timpul spunea ca ar fi nevasta perfecta. Oarba , dar care stie drumul acasa. Semnul albastru mi se lipeste de ochi. Inca unul. Verde. Autostrada se apropie. Pedala acceleratiei se lipeste temporar de mocheta pufoasa a masinii. Acul turometrului face concurs pe km/h. 5500 de turatii , 120 la ora. Schimb a 4a. Masina se inghionteste si din nou ia viteza. In minte imi sunau inca cuvintele ei : Lasa-ma !. Ce multe cuvintee ! In fine. Zidul care ma orbea s-a spart. Zumzetul radioului s-a interrupt brusc. Pe display apareau tot 2 cuvinte : Fara Semnal. Autostrada Soarelui A2. “Mai aveti 238 de km pana la Constanta.” Mersi inca o data Lory. Dragut. Autostrada mi se intinde in fata. Farurile inutile imi lumineaza ziua. Acceleratia ma duce la 155 unde ramane puutin. Ragaz sufficient sa cad din nou pe ganduri. Rupe-mi-as mana. Oare o fi de-a lor ? O fi genul de tirista mitologica ? trec pe prima banda punand avariile. In 10 metrii trag pe banda de urgenta. Ironie. Sub un semn de “Nu Stationati ! “ Cobor din masina lasand centura sa cada pe scaun. Imi dau jos hanoracul cu Hendrix si raman in maieul negru cu cusaturi verzi. Intru in masina. Arunc hanoracul pe bancheta din spate si imi pun centura. Ciudat. Mi-e frig. Oh ! La naiba ! Lasa, imi va trece. Constanta 226 km. Drum Bun!. Ce i-am faccut frate ? Mor. Sti ? 2 ani m-am perindat in spatele ei. 2 ani de stress. 2 ani de chin pentru ea.

O forma imprecisa,precis s-a pierdut ( I I )

In ritm de salsa creatura înviată îl trezeşte pe cercetător apropiindu-i trupul de al ei şi şoptindu-i că nu doreşte să se întoarcă în laborator :
- Oameni ca tine m-au adus în stadiul de formă lipsită de sentimente. Si toţi au părăsit lumea trupească, fiindcă teama provocată de inutilitatea lor în ale structurării afectivităţii s-a dezvoltat în timp ce mă gravau.
- Să înţeleg că eu sunt cel care a câştigat lozul ?
- Eşti destul de isteţ ! Se trage de la salsa. Nu te uita la paşi, ai încredere în mine.
- Ar trebui să am încredere în tine ? Aseară erai un obiect mut din cadrul institutului, iar acum dansezi cu mine. :| !
- Şi eu sunt uimită, nu numai tu. Atingerea mâinilor tale îmi aminteşte de ceea ce cândva mi se părea redundant. Dar acum...
- Acum chiar te bucuri să simţi căldura unei alte persoane...Apropo, eşti cam rece :)
- Ha :), mă faci să zâmbesc. Sinceră să fiu nu credeam că voi mai putea vreodată să râd, să zâmbesc, şi să mă bucur de mâinile calde ale vreunei persoane.
- Şi totuşi nu ai încredere în mine?!
- În nimeni. De ce aş avea încredere în savanţi ca tine ? Voi vreţi doar să descoperiţi, după aceea ascundeţi într-un colţ din vitrină tot, şi gata! Ceea ce ştiu că vei face şi cu mine, dar îţi dau o şansă, pentru că îmi place cum dansezi.
- Vorbeşti serios ?
- Nu ! Eram doar sarcastică. Ceea ce vreau eu de fapt, e să mă ajuţi să redevin o fiinţă!
- Fiinţă? Dar acum ce eşti? Te ţin în braţe...îţi privesc ochii verzi şi genele false acoperite de al tău breton nisipiu, mi te adresezi şoptind şi-mi zâmbeşti!
- De acord că mă placi, dar deocamdată nu sunt reală, iar eu asta vreau! Renunţă la toate proiectele tale şi descoperă-mi persoana.
- Nu am zis că te plac şi nu pot renunţa la institut pentru ceea ce cred că e un vis.
- Nu visezi dragul meu. Eşti savant şi m-ai furat. Cândva eu am murit nejustificat! Află cum am murit şi readu-mă la viaţă!
- Doamne, dar nu pot face asta. Chiar dacă e adevarat ce îmi spui, e imposibil să redevii o fiinţă!
- A, deci te-am convins că nu sunt reală, deşi dansezi cu mine!
- Nu-i corect! Te-ai jucat cu mintea mea. M-ai ameţit.
- Tipic mie, scuze. Dar probabil şi coregrafia a avut ceva de spus acum. Nu ai auzit-o, dar cu sigurantă ai simţit-o. Aşa că bun venit în lumea mea!
- Deci poţi să simţi?
- Da, ironia ameţitoare, întotdeauna am simţit-o. Tocmai de aceea am fost atât de indiferentă. Speram să nu mai simt nimic, iar unul ca tine a reuşit să mă îngheţe. Acum înţelegi?
- Şi cum te-ai gravat?
- Asta trebuie să aflii, şi să mă ajuţi.
- Există şansa, de a uita tot, după ce te voi readuce la viaţă?
- Asta numai tu poţi afla. Tu eşti cercetătorul dintre noi doi...
La Sfârşitul dansului, creatura feminină se stinge în paşi îndoiţi într-o formă neprecisă care încă nu s-a detaşat de inexistenţă..

O forma imprecisa,precis s-a pierdut ( I )

A fost găsită gravată în organul ei fibrilat. Crezând că este praf care s-a aşezat de-a lungul timpului, cercetătorul „ştiinţifico-laconic“ de la institutul mortalităţii nejustificate, încearcă să îndepărteze cenuşa gravată cu un suflu puternic. Uimit că tot organismul a trepidat,în urma suflului, dar acest posibil organ cu formă neprecisă a rămas nemişcat, iar gravura prăfuită nu s-a aruncat în moleculele aerului, cercetatorul încalcă regulile institutului şi „împrumută“ forma neprecisă, pentru a o analiza în laboratorul său...
Deşi a ajuns foarte târziu acasă, cercetătorul se închide în laborator cu forma de organ. Odată aşezată pe masă, ferestrele se deschid larg lasând un vânt rece şi puternic să împrăştie haos onomatopeic şi spaimă tânărului cercetător, dar acesta încearcă să nu se panicheze, îndreptându-se totodată spre ferestre ca să le închidă, murmurând vorbe liniştitoare cenuşei gravate, ce s-a risipit pe tavan.
Pot spune că tânărul a reacţionat foarte bine, în secunda în care a observat forma unei inimi pe tavan prafuită, spunându-i că nu o va ţine închisă, ci doar vrea să o salveze. Atunci şi vântul a înţeles că ceea ce are el de transmis, poate aştepta…
Trec zeci de minute, timp în care tânărul cercetător se gândeşte la ceea ce poate face… suflă, vorbeşte, se urcă pe masă, atingând cu mâna forma respectivă… iar ea i se aşează în palmă şi tremură… fibrilează, se gravează iar, chiar în faţa tânărului, transformându-se într-o formă incertă… Era atât de obosit…dar voia foarte mult să rezolve acest mister…deschide iar ferestrele, şi roagă vântul să sufle… dar ceea ce el un ştia, e că în spatele lui se forma, mai mult decât o formă, mai mult decât o inimă…era o persoană… şi atunci când el închidea fereastra renunţând, o anume „ea“ îl atinge…
„Îţi multumesc! M-ai privit, şi mi-ai citit cenuşa... Nu te-ai speriat de sentimentul care voia să mă pătrunda cu ajutorul unor bătăi de vânt, şi m-ai salvat dându-l afară, în aer, acolo unde îi este locul...“
Tânărul nu crede ceea ce vede în faţa ochilor, întrucăt roagă creaţia cenuşei înviate să nu îl sperie, şi să îi dea voie să doarmă... Oboseala lui era neexplicabilă, atât de grea, căci nici nu putea conştientiza ceea ce se întâmpla exact în laboratorul său.
Pleacă şi se trânteşte în pat..