Diverse

Şi acum îmi amintesc un contopit gheţar de stele ce nu se văd de a ta apă tulbure.
Picioarele tale nu vor degera în vis ci ude se vor scurge prin mine când sunt preşul din baie.
Mă ascund în coji de alune să nu te văd dimineaţa când eşti gol.
Părul tău, o floare neînţeleasă printre atâtea forme fixe. Pereţii plâng după oglinda ta.
Degetele formau o floare căreia îi rupeam petalele cu dinţii.
Mâinile se strâng în jurul capului, il comprimă până se pierde printre amprente…
Insa, cafeaua cu aromă de mentă îmi limpezeşte ochiul adormit…

Doare, dar...

Mi se lipesc degetele ca nişte magneţi, tastele se scufundă în praf şi o veche dorinţă mă mai arde. Mâinile mele sunt ruginite dar el mă înţelege şi mă poartă uşor spre calmul de odinioară. Îmi era dor de acest sunet, de aceste atingeri plăcute şi greutatea lui neschimbată în braţele mele… Tot pe o pagină ştearsă mi se oferă, cu acelaşi trup de literă din care am gustat primăverile timpurii.

Doare să-i mai scriu, aş lăsa doar un bilet de adio.

"Ce pacat ca trebuie sa mor cand imi raman atat de mult de citit"

In literatura, ca si in viata de altfel, exista mii de drumuri pe care poti s-o apuci. Exact ca-n gradina lui Borges, cu multe poteci care se bifurca. Iar majoritatea dintre ele reprezinta un refugiu fata de uratul inconjurator. Pasind pe oricare din aceste poteci, nu doar ca ajungi sa traiesti altundeva, dar ajungi la o intelegere mai buna a vietii de pana atunci.
Cartile, pot fi ca si oamenii, cu traiul lor. Au zile mai bune, sau mai rele. Sunt momente cand se plictisesc, dar si momente cand intre paginile lor freamata nerabdarea de a darui portii generoase de intelepciune, de a elibera secrete altfel bine pazite. Te iubesc, te inseala, te supara, te uimesc, te uita, au suflet. Sunt senzuale, provocatoare, intime, distante, sau complet neinteresante. Trebuie, insa, stapanite. Daca citesti pentru a trai, este in regula. Dar daca, in schimb, traiesti doar pentru a citi, ratezi fara posibilitate de recuperare ulterioara clipe magnifice din "viata care se vietuieste".

Altfel spus, cartile conteaza. Pentru fiecare, insa, altele. In functie de varsta, stare de spirit, influenta pe care o au asupra cititorului. Fiindca dupa ce te intorci obosit de la serviciu, dupa ce petreci o seara minunata in compania unor prieteni apropiati, dupa ce iubesti cu pasiune, dupa ce te plimbi pe inserat pe alei pustii de parc... restul e literatura. Si chiar daca se poate trai foarte bine fara lectura, as vrea sa-i pot face sa inteleaga ce pierd pe toti cei care n-au deschis niciodata o carte. Cand, la un inevitabil final, este exact cum spunea si Marcelino Menendez Pelayo: "ce pacat ca trebuie sa mor cand imi ramane atat de mult de citit!"

Consum bolnav si dependent

Dimineata, oamenii isi duc chipurile la serviciu. Cu metroul. Unii au servieta, altii au punga sau chiar rucsac. Iar altii merg cu tramvaiul. Toti insa, isi cara borcanul plin cu praf de sentimente: praf cenusiu. Copiii au uitat sa zambeasca. Adultii n-au stiut niciodata. Acoperiti de griji, cu trupurile invelite in piele de lemn, oamenii deschid ochii doar cand traverseaza.
Toti poarta ceas, pe mana stanga. Femeile se deosebesc de barbati. Copiii se deosebesc de adulti. In rest, oamenii sunt la fel: pompieri, ceasornicari, macelari, profesori, politisti, brutari, soferi, pescari, bancheri, tamplari, frizeri, preoti sau chelneri… toti sunt vanzatori de cenusa. Hoinarii, visatorii, trecatorii, exploratorii increzatori si chiar speculatorii, au invatat sa transforme acest praf neinsemnat intr-un straniu elixir afrodiziac cu care-si hranesc simturile in fiecare dimineata.
Noaptea, in schimb, se arunca flamanda peste Bucuresti. Aer puternic poluat, intuneric greu de patruns si strazi pustii care, parca, nu au ce povesti. Oamenii, consumatorii inraiti de ore scurse in umbra functiilor scrise cu litere de-o schioapa pe carti de vizita, se retrag in spatele usilor inchise. Dau buzna la obloane din dorinta de a crea un habitat sigur si intim, dar neaerisit. Ei au uitat sa spuna da micilor placeri nocturne pentru a nu pune in pericol maximizarea eficientei altor nu-stiu-cate ore de consum bolnav si dependent. Si asta, pentru ca marile placeri nu le-au cunoscut vreodata.
Au uitat sa rada cu pofta, au uitat sa se bucure de intamplarile cu adevarat banale, au uitat sa savureze mixul de ciocolata si vanilie al unei inghetate la cornet, au uitat sa-si complimenteze un viitor prieten, au uitat sa investeasca timp in ceva cu adevarat maret, au uitat sa comunice de dragul schimbului continuu de pareri, au uitat sa strige de bucurie, sa alerge prin ploaie, sa viseze cu ochii deschisi, au uitat, pe alocuri, chiar sa fie oameni. Si, in schimb, au invatat cum sa devina dealeri autorizati ai fabricii de cenusa: prin arderea deprinderilor exclusiv personale.

Ce vă doare?

Ce vă doare?
Inima. Întotdeauna a fost inima… Este dependentă de jumătatea ei. A dat şi anunţ în ziar, caută om cu o jumătate de inimă. Obligatoriu bărbat cu sânge cald… Nu ştiu ce să mă fac. Pot oricând să mă împiedic şi să cad într-o depresie.

De aceea trebuie să vă internaţi!
Probabil, dar vreau un lucru să ştiu: se mai pune zahăr în perfuzie? Pe vremuri era viaţa atât de dulce…
Şi cu toţii eram bolnavi. Lumea era atât de imperfectă încât era Pământul pe Rai. Şi atunci tot probleme cu inima aveam, respiram prea lent şi iubeam prea repede. Aveam şi miopie, nu puteam să văd faţa potrivită. Îmi dădeam seama doar când avea loc impactul, şi doar pe scurt moment. Obişnuia să se ridice şi să plece ţipând că…

Auziţi, eu cred că dumneavoastră sunteţi ne…
Aud când îmi iau palmele de la urechi, dar acum nu pot să fac asta pentru că aveţi radioul pornit. Iar când îl opriţi, vorbiţi dumneavoastră. Ce-mi recomandaţi pentru durerile de cap? Am încercat să-mi scot unele amintiri din minte. Nu ştiam că e atât de dificil, sau că se poate, mai ales că sunt amintiri atât de dureroase. Aţi încercat vreodată cleştele?

Nu…
Bănuiesc că ştiţi deja de ce sunt aici… Vreau să mă căsătoresc cu oglinda dumneavoastră. Are simţul umorului şi, cel mai important, râde la glumele mele. Apreciez asta foarte mult, mai ales că pe celelalte le speriam. Arată exact cum îmi doresc eu să arate şi câteodată îmi aduce aminte de tinereţile mele când pierdeam timpul însuşi. Era brăţara defectă şi nu aveam bani de un ceasornicar iscusit, mai ales de unul gratis.
În capul meu ascundeam adevăratul motiv, dar cred că l-a aflat şi medicul. Doar eram mânjit de amintiri. Nu poţi să scapi de trecut cu săpun. Îmi era milă de ea, arăta jalnic şi nu cred că o lua nimeni. O biată oglindă de buzunar, cu tatăl medic Ament sărac. Lui îi este ruşine cu ea: oglinda ce a stat în pantalonii atâtor bărbaţi nu poate să reflecte nimic bun în viaţă! Aşa ziceam şi eu, dar când ţi se face milă…

Te iubeşti?
Da, acum o iubesc. Dar a trebuit să-i suport multe! La început ne înţelegeam bine, pierdeam mult timp împreună. Stătea cu mine în buzunarul de la spate. Problema era că se spărgea ori de câte ori mă aşezam pe scaun. Nu suportam să o văd în halul ăsta, aşa că o perioadă nu ne-am mai văzut. În fiecare zi îmi zâmbeau altele din aprozar, dar am rămas fidelă. Până când am fost pe la ea acasă.
M-a înşelat cu un geam de la primărie. Mi-am dat seama după amprente că nu plecase de mult timp… Nu am putut decât să fug pe scări de mai multe ori şchiopătând. Am ajuns în faţa primăriei şi am aruncat cu o piatră în el. I-a fost fatală. Poliţia a venit repede, fiindcă era acolo deja. Aşa că am fugit iar…
Eram distrusă şi lipsită de iubire, singurul lucru pe care puteam să-l mai fac era să mă amestec cu o vitrină. Am stat restul zilei privind-o absurd. Doar aşa mi-am dat seama că nu pot fi cu altcineva şi că am nevoie de el…
M-am întors la iubirea mea şi-am fost îngrozit s-o văd cojită pe margini. Mă privea cu frică şi striga “pleacă!”, “dispari!”. Atunci am privit în jos şi mi-am văzut tăietura de la picior. Călcasem pe oglindă şi nici nu-mi dădusem seama…
De atunci nu mai ştiu cum arăt…