Sa fie doar un..perete?

Cand eram mica, toti peretii casei noastre erau acoperiti de zugraveala groasa si zgrunturoasa, de aceea care te zgarie daca iti plimbi palmele pe ea. In camera mea era albastra deschis si presarata pe alocuri cu sclipici.
In fiecare noapte innegrita de insomnii obisnuiam sa imi intind mana stanga din pat si sa ciocanesc monoton peretele de langa mine in cautarea locurilor in care zugraveala s-a umflat si suna a gol. A golul din sufletul meu. Imi rumegam ore intregi necazurile copilaresti, ciocanind fara oprire si ignorand juliturile de la incheieturile degetelor.
Intr-o noapte in care, pare-se, suferinta mi-a fost mai puternica, m-am lasat dusa de val si am lovit asa de tare o umflatura incat o bucata aspra de zugraveala s-a desprins si a cazut, spulberandu-se dupa pat. Inainte sa am timp sa analizez situatia, m-am trezit ca desprind intentionat inca o bucata lasand-o se prabuseasca peste surata ei. Odata ce am inceput nu a mai fost cale de intoarcere. Rupeam cu degetele inca o bucata….si inca una, lasandu-ma hipnotizata de zgomotul pe care il faceau cand se frecau de perete inainte de a se sparge in zeci de bucatele sub patul meu. Tipatul mortii lor ma linistea. Nu-mi mai aduc aminte ce m-a determinat sa ma opresc si cum am reusit in final sa adorm. Dimineata, insa, cand m-am trezit, am fost de-a dreptul ingrozita la vederea peretelui jupuit pe toata distanta pe care mana mea de copil ranit a reusit sa o parcurga...

Chitara

De mult m-am gîndit să scriu un post cu acest titlu.... Mă simt bine pe coarda mea de chitară, mă plimb de colo colo şi din cînd în cînd mai şi ţopăi ca să fac zgomot... Sau mai bine zis muzică cum îi place lui să mă atenţioneze... Aici pe coarda mea de chitară mă simt cel mai bine, am voie să vorbesc cât mă ţine vocea, bateria la laptop, sau tastatura, iar voi cei care citiţi puteţi mereu să vă îndreptaţi către pătrăţelul din dreapta sus şi să daţi clik... şi gata am tăcut... coarda mea de chitară e argintie şi uneori o port în jurul mâinii stângi, alteori la baza gitului şi doar cîteodată cînd mă plimb desculţă prin iarbă o port în jurul gleznei. Îmi place că străluceşte mereu frumos şi mă face să zâmbesc. De la o vreme cred că şi ea a realizat acest lucru şi parcă de la o zi la alta sclipeşte mai tare sub razele soarelui...Din cauza ei nu doar o dată i-am promis că o să scriu o carte, o să adun în ea tot ce i-am spus până acum, toate pozele pe care le-am făcut împreună, inclusiv pe cele din iarbă pe care ea le adoră atât de mult, le voi pune pe toate una peste alta le voi lega cu o fundă verde şi le voi numii „Pe o coardă de chitară”... Abia aştept,acum îmi mai trebuie doar fundiţă verde. Ştiu că o voi face fericită şi va străluci mai tare decît oricînd... atât ea cât şi eu şi împreună cu noi şi Tu...Abia aştept.

Marea Moarta

În Marea Moartă îmi scuip cuvintele sărate
- toate acele cuvinte ce nu au fost
rostite
auzite
ci doar închipuite -
Vărs toate cuvintele demult păstrate..

În jurul meu se depune un strat de sare
- pe toate visele care au fost
năruite
trântite
în pumni zdrobite -
Pe ele se depune sare. Şi doare..

Şi mă înec câteodată în trecut şi în plâns
şi mă arunc în Marea Moartă
şi urlu de durere şi-aş vrea s-o beau toată,
şi mestec între dinţi toata sarea ce-am strâns.

A mai trecut o zi

A mai trecut o zi
din asteptarea lunga lasata intre noi
iar toata oboseala si setea si nesomnul
mi se-ncalcesc aiurea prin minte si prin ochi
si se preling pe dorul adunat in jurul chipului tau.

A mai trecut o zi..
In jurul chipului tau mi-am prelins dorul
incalcit aiurea prin minte si prin ochi
iar toata oboseala si setea si nesomnul
fac lunga asteptarea lasata intre noi

Sa-mi spui tot ce-ai vorbit cand ai tacut,
Tot ce n-ai plans cand te-a durut
Largeste-ti nodurile,
Ridica-ti ancora.
Sa-mi dai ce nu mi-ai dat cand ai uitat,
Sa-mi ierti ce n-am uitat cand am iertat
Astupa-mi gropile,
Canta-ti furtuna.
Sa stergem tot ce-am scris PS,
Sa inceapa "jocul" de la capat
Rastoarna-ti clepsidra
Invie-mi "apusul".