O silueta firava, cu miscari nervoase ale mainilor. Are emotii. Ochii mari, ce inspira blandete si liniste sufleteasca. Zambet larg, dar trist. Priveste de jur imprejur, apoi isi cauta un punct fix si privirea ii ramane acolo... pierduta. Ganduri... idei... fapte. Tresare si revine printre noi. Se prezinta sfios. Nu este o persoana curajoasa. Vocea ii tremura, dar este atat de melodioasa. Degetele se joaca ezitant cu un pix. Apoi, mana stanga, aseaza firele rebele ale bretonului. O data, si inca o data.
Ea este Craciunita. O femeie in floarea varstei. Are un magnetism aparte. Ceva te indeamna sa o privesti, ba chiar sa-i adresezi o intrebare. Fii sigur ca iti va raspunde. Cel putin cu un zambet pe care, pun pariu ca nu-l vei uita.
Daca o intrebai in adolescenta, ce curs vrea sa dea vietii, iti spunea zglobie, plina de neastampar: “Ma voi casatori si voi avea copii. Ma voi ocupa de educatia lor. Am sa ma joc si am sa invat cu ei”.Ce naiva...
Fericirea, nerabdarea se citea in irisul ei. Un caprui tulburat, o nuanta greu de descris.
Pentru Craciunita, cuvantul magic e "POTI". Si-si spunea: Pot sa fiu mai bun a de Craciun, pot sa daruiesc iubire si caldura, pot sa imparatsesc cu ceilalti bucuria mea, pot sa visez asa cum vreau, pot sa fiu eu(asa cum ma stiu, cum lumea ma ste). Pot sa ma bucur de nasterea lui Iisus.
Si atunci, Craciunita isi amintise ce e visat: L-a visat pe Mos. Dar nu asa cum era el, vesel si plin de viata, ci trist. Nu putea sa mai imparta copiilor jucarii.El vroia sa-i roage pe adulti sa il ajute si sa gaseasca impreuna o solutie la marea problema care se ivise. Numai ca...plimbandu-se pe strazile orasului, Mos Craciun a avut o surpriza neplacuta:"oamenii mari" nu se mai gandeau la el. Uitasera ca odata, demult, fusesera si ei copii, iar acum nu le mai pasa de niciun Mos Craciun.
Asa ca Mosul si-a dat seama ca degeaba spera. si atunci, cine poate oare sa-i ofere ajutor? N-ar trebui sa ne schimbam?
marți, 7 decembrie 2010
luni, 29 noiembrie 2010
Regrete? Nuuuu...:-D
In viata..facem o tona de greseli pe care poate le regretam dupa.Dar cu toate astea ce ne-am face fara greseli in viata?.Pai in primul rand totul ar fi de-a dreptul plictisitor.Imaginati-va o viata perfecta.Cu tot ce iti doresti.Pai nu ai mai avea pentru ce sa lupti in primul rand si s-ar instala o monotonie..dar care cica ar trebui sa fie fericita.Ce gluma buna.E tot mai bine sa faci cate o greseala uneori.Asa inveti cate un lucru despre viata.deci castigi experienta.Nu merita sa regreti ca un fraier o greseala din trecut.De ce?.pai am zis mai sus.Inveti ceva.Si data viitoare sti ce sa faci sau de ce sa te feresti."Orice sut in fund e un pas inainte" nu?
vineri, 26 noiembrie 2010
Doar tu poţi vindeca
În lumea în care trăim, avem nevoie să ştim "cine suntem" şi "ce vrem" de la viaţă. E necesar să ştim care ne sunt priorităţile, scara valorilor într-o societate aflată în derută şi confuzie morală care tinde tot mai mult să-şi piardă indentitatea spirituală. E important să ne redescoperim în fiecare clipă...
Descopăr că omul adult şi-a pierdut candoarea şi inocenţa de copil. Am uitat să mai fim copii, ne-am îndepărtat de starea primordială de simplitate. Lumea se află într-o eră a tehnologizării. Într-un timp foarte scurt, omul a facut reale descoperiri din punct de vedere medical, ştiinţific etc. Dar din punct de vedere uman? Am făcut chiar un pas pe Lună, dar am făcut oare un pas înainte în a ne apropia de cei din jur, de a-i înţelege, de a-i accepta aşa cum sunt, de a-i iubi sincer? Am zburat în spaţiu, ne-am avântat cu curaj în alte universuri, dar suntem în siguranţă aici pe Pământ? Am eradicat noi criminalitatea, violenţa, prejudecăţile? S-au făcut multe descoperiri medicale în acest secol, dar paradoxal suntem mai bolnavi.
Vreau doar să evidenţiez faptul că noi am regresat în ceea ce priveşte modul de a relaţiona, de a simţi. Odată cu lumea ne-am tehnologizat şi noi, nu mai suntem apţi de a căuta în forurile interioare şi de a simţi profund şi pur. Poate că în unele aspecte am evoluat, însă în altele am involuat. Timpul s-a comprimat şi împreună cu el şi sentimentele noastre.
Privim mai mult în exterior şi mai puţin în interior. Observ că un virus al superficialităţii a cuprins omenirea. Din nefericire, nu ne mai raportăm la partea lăuntrică, la sinele nostru, la suflet, ci la partea materială, vizibilă. Am devenit obsedaţi în ceea ce priveşte viruşii, bacteriile care ar putea invada lumea şi ar crea epidemii ucigătoare, adevărate pandemii. Şi pe bună dreptate acest lucru e îngrijorător. Însă am trecut cu vederea un virus letal pentru sufletele noastre: virusul indiferenţei şi al neîncrederii.
Constat cu tristeţe că iubirea a mulţi oameni s-a răcit…iar în curând va îngheţa dacă nu ne trezim conştiinţele adormite. Acest virus al indiferenţei e foarte subtil, se instalează fără să ne dăm seama în timp ce suntem prinşi în vâltoarea lucrurilor şi ne subminează valoarea umană, erodându-ne sufletul şi pierzându-ne sâmburele divin.
Răul cel mai subtil pe care nu-l conştientizăm este lipsa de încredere. Mai întâi lipsa de încredere în noi şi apoi în ceilalţi. Nu mai avem încredere în capacităţile noastre, în ceea ce suntem noi. De fapt, nu mai încercăm să aflăm ”De ce existăm?”,”Care este sensul vieţii noastre?””ş.a.m.d. Poate că mulţi dintre noi ne-am pus astfel de întrebări, dar câţi dintre noi am găsit răspunsuri satisfăcătoare în acest sens?
Pentru a găsi răspunsuri, trebuie să încetăm să le mai căutăm în exterior, ci în interior, să sondăm eul nostru, sinele nostru care are un potenţial imens. În noi se află comori măreţe. Trebuie să fim conştienţi de acest adevăr. Doar privind în noi, vom primi răspunsuri la întrebări cruciale pentru existenţa noastră.
Descopăr că omul adult şi-a pierdut candoarea şi inocenţa de copil. Am uitat să mai fim copii, ne-am îndepărtat de starea primordială de simplitate. Lumea se află într-o eră a tehnologizării. Într-un timp foarte scurt, omul a facut reale descoperiri din punct de vedere medical, ştiinţific etc. Dar din punct de vedere uman? Am făcut chiar un pas pe Lună, dar am făcut oare un pas înainte în a ne apropia de cei din jur, de a-i înţelege, de a-i accepta aşa cum sunt, de a-i iubi sincer? Am zburat în spaţiu, ne-am avântat cu curaj în alte universuri, dar suntem în siguranţă aici pe Pământ? Am eradicat noi criminalitatea, violenţa, prejudecăţile? S-au făcut multe descoperiri medicale în acest secol, dar paradoxal suntem mai bolnavi.
Vreau doar să evidenţiez faptul că noi am regresat în ceea ce priveşte modul de a relaţiona, de a simţi. Odată cu lumea ne-am tehnologizat şi noi, nu mai suntem apţi de a căuta în forurile interioare şi de a simţi profund şi pur. Poate că în unele aspecte am evoluat, însă în altele am involuat. Timpul s-a comprimat şi împreună cu el şi sentimentele noastre.
Privim mai mult în exterior şi mai puţin în interior. Observ că un virus al superficialităţii a cuprins omenirea. Din nefericire, nu ne mai raportăm la partea lăuntrică, la sinele nostru, la suflet, ci la partea materială, vizibilă. Am devenit obsedaţi în ceea ce priveşte viruşii, bacteriile care ar putea invada lumea şi ar crea epidemii ucigătoare, adevărate pandemii. Şi pe bună dreptate acest lucru e îngrijorător. Însă am trecut cu vederea un virus letal pentru sufletele noastre: virusul indiferenţei şi al neîncrederii.
Constat cu tristeţe că iubirea a mulţi oameni s-a răcit…iar în curând va îngheţa dacă nu ne trezim conştiinţele adormite. Acest virus al indiferenţei e foarte subtil, se instalează fără să ne dăm seama în timp ce suntem prinşi în vâltoarea lucrurilor şi ne subminează valoarea umană, erodându-ne sufletul şi pierzându-ne sâmburele divin.
Răul cel mai subtil pe care nu-l conştientizăm este lipsa de încredere. Mai întâi lipsa de încredere în noi şi apoi în ceilalţi. Nu mai avem încredere în capacităţile noastre, în ceea ce suntem noi. De fapt, nu mai încercăm să aflăm ”De ce existăm?”,”Care este sensul vieţii noastre?””ş.a.m.d. Poate că mulţi dintre noi ne-am pus astfel de întrebări, dar câţi dintre noi am găsit răspunsuri satisfăcătoare în acest sens?
Pentru a găsi răspunsuri, trebuie să încetăm să le mai căutăm în exterior, ci în interior, să sondăm eul nostru, sinele nostru care are un potenţial imens. În noi se află comori măreţe. Trebuie să fim conştienţi de acest adevăr. Doar privind în noi, vom primi răspunsuri la întrebări cruciale pentru existenţa noastră.
Muzica şi secretele ei
Zilele trecute am dat peste o melodie de-a dreptul fascinantă…se numeşte „You in my september”, pe ale cărei note sufletu-mi a început spontan să danseze de bucurie, să experimenteze angelice trăiri. Aşa l-am descoperit pe celebrul pianist rus Igor Krutoy şi a lui muzică aparte ce mi-a dat fiorul sublim al nostalgiei. E ca şi cum am descoperit un tărâm de vis, în care nu e nevoie de cuvinte pentru a exprima dragostea.
Am găsit note aşezate inspirat pe un portativ ce îmi fac sufletul să vibreze de farmec şi poezie. Se simte frumuseţea subtilă a muzicii lui…un miraj ce ne acaparează sufletele total şi ireversibil. De la această melodie de mai jos, a luat viaţă acest eseu.
Până acum, nu am stat să reflectez la rolul pe care-l are muzica în vieţile noastre…unele lucruri (aerul, apa, lumina, florile etc.) le luăm ca atare, ca şi cum ni s-ar cuveni, nu ne oprim o clipă să ne întrebăm cât de esenţiale sunt şi cât de mult merită apreciere din partea noastră.
Ascultând muzica diafană ce-mi relaxa mintea şi-mi hrănea sufletul cu speranţă şi lumină, mi-am pus unele întrebări: Ce îneamnă muzica în viaţa mea? Ce mesaj îmi transmite ea? De ce are o influenţă atât de covârşitoare asupra sufletelor noastre? Am înţeles că muzica nu are vârstă, nu ţine cont de naţionalitate, de categoria socială…ea îndepărtează barierele dintre noi şi ne aduce laolaltă într-o lume a prieteniei, a împăcării, a bucuriei şi dragostei. Muzica are un limbaj universal, ajunge cu uşurinţă la orice inimă, poate fi înţeleasă fără cuvinte, fără imagini, fără explicaţii.
Iubesc muzica…poezia…dansul…teatrul. Sufletul meu simt că se regăseşte în sfera artelor, a frumuseţii creatoare. Sufletul meu boem este atras de frumuseţea nemuritoare a muzicii. Ea îmi stimulează activitatea creatoare. Eu cred că frumuseţea artistului este un ecou al frumuseţii divine. Cineva, acolo sus, Dumnezeu are grijă să-i inspire pe cei de jos, pe oamenii talentaţi, pentru a compune ceva cu care El să ajungă la inima omului... Dar cine nu iubeşte muzica? mi-aţi putea spune…Într-adevăr, orice om mai mult sau mai puţin evoluat tresare la auzirea unui cântec. E imposibil ca inima lui să nu-i fie atinsă de parfumul „delicat” pe care notele muzicale în jocul sublim al dragostei lor, îl eliberează în fiinţele noastre.
Îmi place să ascult orice gen de muzică, atâta timp cât versurile păstrează nota decenţei, însă mă regăsesc mai mult în muzica ”veche”, fiind o fire clasică şi romantică…nu exclud nici modernul, inovaţia muzicii prezente, deorece diversitatea ne face personalitatea mai complexă. Eu compar muzica cu vinul…ştiţi că se zice că vinul cu cât e mai vechi cu atât e mai bun…la fel şi în cazul muzicii, ea de-a lungul timpului nu-şi pierde calitatea.
Muzica împletită cu poezia ne ridică la o dimensiune mult mai înaltă în care divinul topeşte zgura umană, dând aripi gândurilor noastre spre a zbura spre Înalt şi deschizându-ne complet inimile spre bine şi frumos…spre miracolul, numit MUZICĂ.
Mi se par potrivite cuvintele filozofului grec Platon: „Muzica este o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor.”
Am găsit note aşezate inspirat pe un portativ ce îmi fac sufletul să vibreze de farmec şi poezie. Se simte frumuseţea subtilă a muzicii lui…un miraj ce ne acaparează sufletele total şi ireversibil. De la această melodie de mai jos, a luat viaţă acest eseu.
Până acum, nu am stat să reflectez la rolul pe care-l are muzica în vieţile noastre…unele lucruri (aerul, apa, lumina, florile etc.) le luăm ca atare, ca şi cum ni s-ar cuveni, nu ne oprim o clipă să ne întrebăm cât de esenţiale sunt şi cât de mult merită apreciere din partea noastră.
Ascultând muzica diafană ce-mi relaxa mintea şi-mi hrănea sufletul cu speranţă şi lumină, mi-am pus unele întrebări: Ce îneamnă muzica în viaţa mea? Ce mesaj îmi transmite ea? De ce are o influenţă atât de covârşitoare asupra sufletelor noastre? Am înţeles că muzica nu are vârstă, nu ţine cont de naţionalitate, de categoria socială…ea îndepărtează barierele dintre noi şi ne aduce laolaltă într-o lume a prieteniei, a împăcării, a bucuriei şi dragostei. Muzica are un limbaj universal, ajunge cu uşurinţă la orice inimă, poate fi înţeleasă fără cuvinte, fără imagini, fără explicaţii.
Iubesc muzica…poezia…dansul…teatrul. Sufletul meu simt că se regăseşte în sfera artelor, a frumuseţii creatoare. Sufletul meu boem este atras de frumuseţea nemuritoare a muzicii. Ea îmi stimulează activitatea creatoare. Eu cred că frumuseţea artistului este un ecou al frumuseţii divine. Cineva, acolo sus, Dumnezeu are grijă să-i inspire pe cei de jos, pe oamenii talentaţi, pentru a compune ceva cu care El să ajungă la inima omului... Dar cine nu iubeşte muzica? mi-aţi putea spune…Într-adevăr, orice om mai mult sau mai puţin evoluat tresare la auzirea unui cântec. E imposibil ca inima lui să nu-i fie atinsă de parfumul „delicat” pe care notele muzicale în jocul sublim al dragostei lor, îl eliberează în fiinţele noastre.
Îmi place să ascult orice gen de muzică, atâta timp cât versurile păstrează nota decenţei, însă mă regăsesc mai mult în muzica ”veche”, fiind o fire clasică şi romantică…nu exclud nici modernul, inovaţia muzicii prezente, deorece diversitatea ne face personalitatea mai complexă. Eu compar muzica cu vinul…ştiţi că se zice că vinul cu cât e mai vechi cu atât e mai bun…la fel şi în cazul muzicii, ea de-a lungul timpului nu-şi pierde calitatea.
Muzica împletită cu poezia ne ridică la o dimensiune mult mai înaltă în care divinul topeşte zgura umană, dând aripi gândurilor noastre spre a zbura spre Înalt şi deschizându-ne complet inimile spre bine şi frumos…spre miracolul, numit MUZICĂ.
Mi se par potrivite cuvintele filozofului grec Platon: „Muzica este o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor.”
E el?!
Seara,tarziu...e singur in camera si nu poate dormi.Se gandeste la ea si isi doreste sa o revada..chiar daca s-au vazut acum o ora..Nu mai poate fara ea.Vrea sa o stranga in brate.Ea l-a facut sa cunoasca adevarata dragoste? E diferita.De aceea a reusit...Isi aduce cu tristete aminte cum era totul inainte de ea...?Probabil isi pierduse increderea in toti..Chiar si in el.Se simtea pustiit si fara rasuflare.Zice ca ea e minunata.Ca il farmeca cu fiecare minut ce trece.Ca de multe ori il ia prin surprindere.Ca e atat de atragatoare intr-un mod naiv.Ochii ei ii vrajesc trupul, iar atunci cand ea se uita la el...Mai spune ca o iubeste asa cum nu a mai iubit.O iubeste asa cum nu va mai iubi.O doreste in bratele sale si adora sa o vada cum ii zambeste nonsalant.Spune ca zambetul ei..raza lui de soare in fiecare dimineata.Pieptul ei mic si cald in care bate o inima rapida ca tropotul unei ploi il ameteste de dragoste cu totul.Parfumul ei fin ii spala creierul din plin.Atingerea buzelor lor il face sa pluteasca undeva deasupra lumii... Spune ca o iubeste.O iubeste cu adevarat.Nu vrea sa se desparta de ea vreodata.Vrea sa ramana cu ea pentru totdeauna ..Impreuna la bine si la rau.Vrea sa isi uneasca destinul cu al ei...Dar nu e inca timpul.Daca viata i-ar cere-o.Si-ar oferi-o pe a lui pentru ca ea sa fie bine.Ar face orice i-ar sta in putinta pentru ea.Pentru binele ei...
Daca ea i-ar cere-o)..desi sufletului lui s-ar sfarama in mii de bucatele pentru ca nu isi mai poate vedea viata fara ea alaturi..ar pleca si ar lasa-o in pace...dar spera ca asa ceva nu este posibil.Ca iubirea lor va trimfa...Spera pentru ca o iubeste.Spera ca totdeauna...va fi al ei.
Daca ea i-ar cere-o)..desi sufletului lui s-ar sfarama in mii de bucatele pentru ca nu isi mai poate vedea viata fara ea alaturi..ar pleca si ar lasa-o in pace...dar spera ca asa ceva nu este posibil.Ca iubirea lor va trimfa...Spera pentru ca o iubeste.Spera ca totdeauna...va fi al ei.
vineri, 15 octombrie 2010
duminică, 11 iulie 2010
Prietenului prietenei mele:
Fiind o adresare directă, teoretic, ar trebui să încep cu “Dragă…”, dar eu, spre deosebire de tine, sunt sinceră și n-am de gând să mă prefac că îmi ești drag.
Probabil te gândești că n-am nici un drept să te judec, pentru că nu te cunosc destul de bine, nu-i așa ? Vezi, aici te înșeli. Tu ești personajul, iar eu sunt cea care citește cartea. Sigur, ne-am întâlnit de puține ori, dar cu siguranță nici tu nu ești destul de prost încât să nu știi că femeile vorbesc. Mult. Mult prea mult. Mai ales între ele.
Așa că da, încă de la prima voastră întâlnire știu tot ce ați vorbit, tonul pe care ați vorbit, tot ce s-a întâmplat, unde s-a întâmplat, la ce s-a gândit ea în timp ce se întâmpla asta și la ce crede ea că te-ai gândit tu. Te cunosc. Îți știu mărimile la haine, având în vedere de câte ori am fost la cumpărături cu ea pentru cadouri, știu ce parfum îți place, ce mașină ți-ai dori, în ce poziție sforăi mai tare, exact unde te gâdili, ce-ți doreai să devii când erai mic, cum îți stă părul dimineața, care e mâncarea ta preferată și pe care nu o suporți, și mai știu unele lucruri pe care dacă ai știi că le știu nu m-ai mai privi în ochi niciodată.
Așadar, e lesne de înțeles că relația asta nu e compusă din două persoane, ci din trei. Diferența principală dintre mine și tine e faptul că tu faci mizerie și eu rămân în urmă să o adun. Sigur, nu pentru tine, ci pentru prietena mea, din cauza ta.
Faptul că îmi displaci e departe de a fi un secret, așa că n-am de gând să insist pe ideea că ea poate să obțină mult mai mult de la cineva mult mai bun decât tine. Iubirea e oarbă. Eu, însă, nu sunt. Sunt, în schimb, colacul de salvare de care se agață de câte ori o împingi tu în ape prea învolburate. Umerii mei sunt mereu udați cu lacrimi provocate de tine și pe mine își varsă nervii de câte ori tu nu îi răspunzi la telefon. Eu merg la non-stop în bluza de pijamale pe sub geacă, să-i cumpăr înghețată la 3 dimineața ca să vadă că nu tot ce-i în lume e rău și eu nu dorm câte două nopți consecutive, făcând maraton de filme de groază, pentru că preferă să vadă monștrii și vârcolaci în locul mutrei tale.
Nu-ți cer să nu mai dai cu bâta în baltă niciodată, pentru că ești bărbat, ar fi suspicios dacă te-ai comporta impecabil. Aș aprecia, însă, dacă nu ai mai face-o atât de des.
Mi-ar plăcea să îți mulțumesc anticipat, dar, din nou, fiindcă esti bărbat, anticipez că o să fiu dezamăgită.
Probabil te gândești că n-am nici un drept să te judec, pentru că nu te cunosc destul de bine, nu-i așa ? Vezi, aici te înșeli. Tu ești personajul, iar eu sunt cea care citește cartea. Sigur, ne-am întâlnit de puține ori, dar cu siguranță nici tu nu ești destul de prost încât să nu știi că femeile vorbesc. Mult. Mult prea mult. Mai ales între ele.
Așa că da, încă de la prima voastră întâlnire știu tot ce ați vorbit, tonul pe care ați vorbit, tot ce s-a întâmplat, unde s-a întâmplat, la ce s-a gândit ea în timp ce se întâmpla asta și la ce crede ea că te-ai gândit tu. Te cunosc. Îți știu mărimile la haine, având în vedere de câte ori am fost la cumpărături cu ea pentru cadouri, știu ce parfum îți place, ce mașină ți-ai dori, în ce poziție sforăi mai tare, exact unde te gâdili, ce-ți doreai să devii când erai mic, cum îți stă părul dimineața, care e mâncarea ta preferată și pe care nu o suporți, și mai știu unele lucruri pe care dacă ai știi că le știu nu m-ai mai privi în ochi niciodată.
Așadar, e lesne de înțeles că relația asta nu e compusă din două persoane, ci din trei. Diferența principală dintre mine și tine e faptul că tu faci mizerie și eu rămân în urmă să o adun. Sigur, nu pentru tine, ci pentru prietena mea, din cauza ta.
Faptul că îmi displaci e departe de a fi un secret, așa că n-am de gând să insist pe ideea că ea poate să obțină mult mai mult de la cineva mult mai bun decât tine. Iubirea e oarbă. Eu, însă, nu sunt. Sunt, în schimb, colacul de salvare de care se agață de câte ori o împingi tu în ape prea învolburate. Umerii mei sunt mereu udați cu lacrimi provocate de tine și pe mine își varsă nervii de câte ori tu nu îi răspunzi la telefon. Eu merg la non-stop în bluza de pijamale pe sub geacă, să-i cumpăr înghețată la 3 dimineața ca să vadă că nu tot ce-i în lume e rău și eu nu dorm câte două nopți consecutive, făcând maraton de filme de groază, pentru că preferă să vadă monștrii și vârcolaci în locul mutrei tale.
Nu-ți cer să nu mai dai cu bâta în baltă niciodată, pentru că ești bărbat, ar fi suspicios dacă te-ai comporta impecabil. Aș aprecia, însă, dacă nu ai mai face-o atât de des.
Mi-ar plăcea să îți mulțumesc anticipat, dar, din nou, fiindcă esti bărbat, anticipez că o să fiu dezamăgită.
miercuri, 7 iulie 2010
A doua parte de...
Nu, încă nu s-a terminat. Îl poartă în suflet la fel cum fredonează mecanic o melodie pe care a auzit-o de prea multe ori.
El se ascunde în ieri, iar ea se teme de mâine.
Îl strânge la piept şi îl leagănă ca pe un copil. Şi ce dacă e bărbat ? Îl doare.
- "Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă ! Tu mi te-ai dat cu totul iar eu ţi-am dat un sfert de vis. Nu ştiu a cui e palma care te loveşte, gura care te ceartă, privirea care trece prin tine şi urechile de care se izbesc vorbele tale înainte să moară. Iarta-mă ! Caută-mă înăuntrul acestui monstru care m-a înghiţit şi eliberează-mă aşa cum mă ştii, aşa cum m-ai păstrat în amintiri. Nu sunt eu creatura dispreţuitoare care te ucide câte puţin. Nu se poate să fiu ! Eu mi-am jurat să te iubesc întotdeauna, aşa cum ştiu, acum câteva veşnicii, când mi-ai spălat prosopul de "sânge" , fără să te rog şi fără să te aştepţi să îţi mulţumesc.
E imposibil să fiu eu cea care s-a căţărat pe balustrada necunoscutului, pregătită să se arunce în nimic. Nu, nu…
Eu sunt cea care te-a trezit din somn la patru dimineaţa, desculţă, udă şi goală, ţipând de pe hol "s-a luat curentuuuuuul!!!". Da, lângă mine ai stat în "pijamale" în timp ce mă clăteam de spumă cu apă rece, clănţănind din dinţi. Pentru frica mea de întuneric ai ţinut ecranul de la telefon aprins, fără să-mi aminteşti că trebuie să te trezeşti devreme…
Nu sunt eu cea care nu mai are nevoie de tine sau...nu cred că sunt eu aceea."
El se ascunde în ieri, iar ea se teme de mâine.
Îl strânge la piept şi îl leagănă ca pe un copil. Şi ce dacă e bărbat ? Îl doare.
- "Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă ! Tu mi te-ai dat cu totul iar eu ţi-am dat un sfert de vis. Nu ştiu a cui e palma care te loveşte, gura care te ceartă, privirea care trece prin tine şi urechile de care se izbesc vorbele tale înainte să moară. Iarta-mă ! Caută-mă înăuntrul acestui monstru care m-a înghiţit şi eliberează-mă aşa cum mă ştii, aşa cum m-ai păstrat în amintiri. Nu sunt eu creatura dispreţuitoare care te ucide câte puţin. Nu se poate să fiu ! Eu mi-am jurat să te iubesc întotdeauna, aşa cum ştiu, acum câteva veşnicii, când mi-ai spălat prosopul de "sânge" , fără să te rog şi fără să te aştepţi să îţi mulţumesc.
E imposibil să fiu eu cea care s-a căţărat pe balustrada necunoscutului, pregătită să se arunce în nimic. Nu, nu…
Eu sunt cea care te-a trezit din somn la patru dimineaţa, desculţă, udă şi goală, ţipând de pe hol "s-a luat curentuuuuuul!!!". Da, lângă mine ai stat în "pijamale" în timp ce mă clăteam de spumă cu apă rece, clănţănind din dinţi. Pentru frica mea de întuneric ai ţinut ecranul de la telefon aprins, fără să-mi aminteşti că trebuie să te trezeşti devreme…
Nu sunt eu cea care nu mai are nevoie de tine sau...nu cred că sunt eu aceea."
marți, 6 iulie 2010
Prima parte de...
Trişti. Ştiau amândoi că au luat, la un moment dat, direcţia greşită, dar au continuat să înainteze până când drumul înapoi a devenit prea lung, mult prea lung. Pluteau împreună în derivă, nicăieri, rătăciţi.
Nu se mai ţineau de mână, nu se mai distrau ca altădată, râdeau rar şi uitau să se sărute.
În seara aceea el era mai nefericit ca niciodată. Ea ştia, pentru că era obişnuită să fie păstrată la distanţă de îndată ce începea să îl doară, ca şi cum ar vrea să o ferească, la presimţirea unei boli. În seara aceea nu se putea ascunde. Ea, în loc să-l mângâie şi să-l iubească, ţipa la el de parcă i-ar putea speria tristeţea.
În cele din urmă, s-au acoperit în tăcere. Ea îşi ţinea capul pe pieptul lui ca pe o pernă tare, nu ca pe omul căruia îşi dorea cândva să-i intre pe sub piele doar ca să-i fie mai aproape. El îi ţinea umărul în palmă, fără să-l strângă între degete, ca şi cum ar face abstracţie de el. Din când în când, ea îşi ridica privirea să o întâlnească pe a lui.
- Ce e ?
- Nimic…
Apoi se ascundeau la loc în spatele buzelor mute. Timpul trecea stând.
- Cred că ar trebui să plec…
- Bine…, şopti ea, ridicându-se.
I-a sărutat fruntea, obrajii, apoi gura. L-a înconjurat cu braţele şi l-a strâns timid.
- Îmbrăţişează-mă…
- Te îmbrăţişez.
- Îmbrăţişează-mă mai bine…
Îşi plimbau palmele de sus în jos pe spatele celuilalt, de parcă ar vrea să se încălzească. Ea i-a sărutat un umăr, apoi şi-a ascuns faţa în curbura gâtului lui. El a făcut la fel, ca şi cum tot ce ştia era să-i imite gesturile.
Ca să-şi păstreze lacrimile în ochi, ea şi-a ridicat privirea şi a izbit-o accidental de oglindă. N-a văzut decât un braţ subţire cuprinzând un spate lat şi cinci degete micuţe încâlcite într-un păr brunet. El i-a şoptit numele, ca şi cum ar fi strigat o amintire. Atunci, ea, parcă trezită violent dintr-un vis, a fost surprinsă de familiaritatea imaginii din oglindă. Era braţul ei alb, cotul ei ascuţit, pentru care o tachina în glumă şi unghiile ei roşii ! Era ea!
În loc să-l sărute din uşă, cum a hotărât demult că e mai comod, s-a îmbrăcat şi l-a condus până în stradă, ca pe vremuri. Ţinându-se încă în brate, păşeau lent, iar umbrele lor alungite au atins poarta cu mult înaintea lor. Erau aceeaşi, dar alţii.
Au rămas faţă în faţă, dăruindu-şi câte un pupic fugar. La un moment dat, ea a simţit ceva atingându-i piciorul.
- O broască !!
El a tresărit, surprins de ţipătul ei, iar ea, văzându-l, a început să râdă, înduioşată. Nu s-a mai simţit aşa demult. L-a strâns aproape.
- Te-ai speriat de o broască, iubire… A chicotit din nou. L-a iubit din nou.
Când a închis poarta în urma lui, nu şi-a mai lipit, ca înainte, faţa de barele reci, ţuguindu-şi buzele, ca el să râdă şi să-i ofere un ultim sărut.
- Noapte bună. Te iubesc.
- Şi eu te iubesc. Noapte bună.
Au făcut amândoi câţiva paşi în întunericuri opuse, apoi şi-au întors privirea peste umăr, în acelaşi timp. Pe vremuri, când se întâmpla asta, îşi strigau şoptit un ultim “te iubesc”. Acum, erau amândoi stingheri, de parcă ar fi trebuit să spună o poezie pe care au uitat-o:
- Somn uşor…
- Somn uşor…
Nu se mai ţineau de mână, nu se mai distrau ca altădată, râdeau rar şi uitau să se sărute.
În seara aceea el era mai nefericit ca niciodată. Ea ştia, pentru că era obişnuită să fie păstrată la distanţă de îndată ce începea să îl doară, ca şi cum ar vrea să o ferească, la presimţirea unei boli. În seara aceea nu se putea ascunde. Ea, în loc să-l mângâie şi să-l iubească, ţipa la el de parcă i-ar putea speria tristeţea.
În cele din urmă, s-au acoperit în tăcere. Ea îşi ţinea capul pe pieptul lui ca pe o pernă tare, nu ca pe omul căruia îşi dorea cândva să-i intre pe sub piele doar ca să-i fie mai aproape. El îi ţinea umărul în palmă, fără să-l strângă între degete, ca şi cum ar face abstracţie de el. Din când în când, ea îşi ridica privirea să o întâlnească pe a lui.
- Ce e ?
- Nimic…
Apoi se ascundeau la loc în spatele buzelor mute. Timpul trecea stând.
- Cred că ar trebui să plec…
- Bine…, şopti ea, ridicându-se.
I-a sărutat fruntea, obrajii, apoi gura. L-a înconjurat cu braţele şi l-a strâns timid.
- Îmbrăţişează-mă…
- Te îmbrăţişez.
- Îmbrăţişează-mă mai bine…
Îşi plimbau palmele de sus în jos pe spatele celuilalt, de parcă ar vrea să se încălzească. Ea i-a sărutat un umăr, apoi şi-a ascuns faţa în curbura gâtului lui. El a făcut la fel, ca şi cum tot ce ştia era să-i imite gesturile.
Ca să-şi păstreze lacrimile în ochi, ea şi-a ridicat privirea şi a izbit-o accidental de oglindă. N-a văzut decât un braţ subţire cuprinzând un spate lat şi cinci degete micuţe încâlcite într-un păr brunet. El i-a şoptit numele, ca şi cum ar fi strigat o amintire. Atunci, ea, parcă trezită violent dintr-un vis, a fost surprinsă de familiaritatea imaginii din oglindă. Era braţul ei alb, cotul ei ascuţit, pentru care o tachina în glumă şi unghiile ei roşii ! Era ea!
În loc să-l sărute din uşă, cum a hotărât demult că e mai comod, s-a îmbrăcat şi l-a condus până în stradă, ca pe vremuri. Ţinându-se încă în brate, păşeau lent, iar umbrele lor alungite au atins poarta cu mult înaintea lor. Erau aceeaşi, dar alţii.
Au rămas faţă în faţă, dăruindu-şi câte un pupic fugar. La un moment dat, ea a simţit ceva atingându-i piciorul.
- O broască !!
El a tresărit, surprins de ţipătul ei, iar ea, văzându-l, a început să râdă, înduioşată. Nu s-a mai simţit aşa demult. L-a strâns aproape.
- Te-ai speriat de o broască, iubire… A chicotit din nou. L-a iubit din nou.
Când a închis poarta în urma lui, nu şi-a mai lipit, ca înainte, faţa de barele reci, ţuguindu-şi buzele, ca el să râdă şi să-i ofere un ultim sărut.
- Noapte bună. Te iubesc.
- Şi eu te iubesc. Noapte bună.
Au făcut amândoi câţiva paşi în întunericuri opuse, apoi şi-au întors privirea peste umăr, în acelaşi timp. Pe vremuri, când se întâmpla asta, îşi strigau şoptit un ultim “te iubesc”. Acum, erau amândoi stingheri, de parcă ar fi trebuit să spună o poezie pe care au uitat-o:
- Somn uşor…
- Somn uşor…
luni, 5 iulie 2010
Urât...
Ca orice copil, am ştiut din clipa în care am văzut primul ac ataşat de o seringă că mi-e frică de el. Fără motive, fără explicaţii, urmam pur şi simplu o regulă nescrisă a copilăriei.
Aşa că de câte ori mă îmbolnăveam, durerea mea cea mai mare nu era că trebuie să stau în pat, că fac temperatură, că tuşesc sau chiar că mă simt rău, ci faptul că trebuia să fac injecţii. Cred că aşa am descoperit ura.
Le dispreţuiam ca pe nimic altceva, în afară de asistenta care mi le făcea. N-aş fi îndrăznit să protestez. Ştiam încă de atunci că nu există sport mai extrem decât să mă opun forţei cu care mama a trântit hotărâtă piciorul în prag. Aşa am descoperit şiretenia.
De câte ori se afla câte un ac nemilos în preajma fundului meu nevinovat şi gol, mă lovea, vezi doamne, setea. Aşa că insistam cu atâta patimă să mi se dea un pahar cu apă, încât ai fi crezut că tocmai m-am întors din deşert. Aş fi făcut orice ca să amân momentul ce-mi strica întreaga zi.
Mama, vrând probabil să-mi îndulcească durerea, îmi cumpăra după fiecare injecţie câte un ou kinder.
Anii au trecut şi deşi nu mă mai prefăceam însetată, frica mi-a rămas la fel de mare.
Chiar şi la 15 ani, când am făcut o infecţie urâtă în gât, de groaza înţepăturilor, am stat acasă şi am aşteptat să îmi treacă de la sine. Mi-am dat seama că planul meu a fost cea mai mare porcărie în dimineaţa în care m-am trezit şi nu mai puteam să îmi mişc limba. Au urmat trei săptămâni de Moldamin(la Penicilina fiind alergică).
Tot timpul cât a durat prima injecţie mi l-am petrecut urându-i în gând, din tot sufletul meu, asistentei, să se umple de mătreaţă…
Aşa că de câte ori mă îmbolnăveam, durerea mea cea mai mare nu era că trebuie să stau în pat, că fac temperatură, că tuşesc sau chiar că mă simt rău, ci faptul că trebuia să fac injecţii. Cred că aşa am descoperit ura.
Le dispreţuiam ca pe nimic altceva, în afară de asistenta care mi le făcea. N-aş fi îndrăznit să protestez. Ştiam încă de atunci că nu există sport mai extrem decât să mă opun forţei cu care mama a trântit hotărâtă piciorul în prag. Aşa am descoperit şiretenia.
De câte ori se afla câte un ac nemilos în preajma fundului meu nevinovat şi gol, mă lovea, vezi doamne, setea. Aşa că insistam cu atâta patimă să mi se dea un pahar cu apă, încât ai fi crezut că tocmai m-am întors din deşert. Aş fi făcut orice ca să amân momentul ce-mi strica întreaga zi.
Mama, vrând probabil să-mi îndulcească durerea, îmi cumpăra după fiecare injecţie câte un ou kinder.
Anii au trecut şi deşi nu mă mai prefăceam însetată, frica mi-a rămas la fel de mare.
Chiar şi la 15 ani, când am făcut o infecţie urâtă în gât, de groaza înţepăturilor, am stat acasă şi am aşteptat să îmi treacă de la sine. Mi-am dat seama că planul meu a fost cea mai mare porcărie în dimineaţa în care m-am trezit şi nu mai puteam să îmi mişc limba. Au urmat trei săptămâni de Moldamin(la Penicilina fiind alergică).
Tot timpul cât a durat prima injecţie mi l-am petrecut urându-i în gând, din tot sufletul meu, asistentei, să se umple de mătreaţă…
duminică, 4 iulie 2010
Cu cât mai proastă, cu atât mai bine
O cunoşti de ceva vreme şi ştii sigur că nu îşi foloseşte capul doar pe post de umeraş pentru coafuri. E deşteaptă, a dovedit-o cu fiecare ocazie şi aşa ţi-a câştigat o bună parte din admiraţia pe care i-o acorzi. Prin urmare, e normal să nu înţelegi de ce atunci când vorbeşti cu ea pare de-a dreptul analfabetă, dă în gropi, cade în lac, iese, apoi se aruncă în puţ. E de bine, pe cuvânt!
Cu cât o femeie deşteaptă pare mai proastă în preajma ta, cu atât te place mai mult. Aşa că ia ca un compliment fiecare bâlbă, fiecare dezacord, fiecare cuvânt pe care nu l-ai mai auzit niciodată (pentru că nu există). Vezi tu, mintea ei e prea ocupată cu… ţi-ar place ţie să ştii cu ce !
Dacă, din contră, îţi oferă răspunsuri coerente, corecte gramatical şi mai e şi amuzantă cu intenţie, n-ai decât să baţi la altă uşă, că acolo nu-i rost de musafiri. Cel puţin, nu de tine ! Pentru că nu îi trezeşti nicio emoţie. Se simte perfect în largul ei cu tine tocmai pentru că nu e interesată de părerea ta şi ultima ei intenţie e să te impresioneze.
Nu te grăbi să îţi schimbi părerea despre sănătatea ei mintală dacă, din greşeală, îţi urează “noapte bună” înainte să mănânci, dacă îţi spune o propoziţie într-un singur cuvânt format din primele litere ale cuvintelor care ar fi trebuit spuse sau dacă la despărţire te anunţă că o sa vă vedeţi “în ziua de mâine”.
Acordă-i timp şi râzi doar discret, pe sub mustaţă. În cele din urmă o să-i obosească hormonii de la atâta alergare şi în timp ce o să tragă ei un pui de somn o să revină la conducere materia cenuşie. Nu te speria, nu a dispărut în niciun moment, a fost doar învinsă de efectul pe care tu îl ai asupra ei.
Cu cât o femeie deşteaptă pare mai proastă în preajma ta, cu atât te place mai mult. Aşa că ia ca un compliment fiecare bâlbă, fiecare dezacord, fiecare cuvânt pe care nu l-ai mai auzit niciodată (pentru că nu există). Vezi tu, mintea ei e prea ocupată cu… ţi-ar place ţie să ştii cu ce !
Dacă, din contră, îţi oferă răspunsuri coerente, corecte gramatical şi mai e şi amuzantă cu intenţie, n-ai decât să baţi la altă uşă, că acolo nu-i rost de musafiri. Cel puţin, nu de tine ! Pentru că nu îi trezeşti nicio emoţie. Se simte perfect în largul ei cu tine tocmai pentru că nu e interesată de părerea ta şi ultima ei intenţie e să te impresioneze.
Nu te grăbi să îţi schimbi părerea despre sănătatea ei mintală dacă, din greşeală, îţi urează “noapte bună” înainte să mănânci, dacă îţi spune o propoziţie într-un singur cuvânt format din primele litere ale cuvintelor care ar fi trebuit spuse sau dacă la despărţire te anunţă că o sa vă vedeţi “în ziua de mâine”.
Acordă-i timp şi râzi doar discret, pe sub mustaţă. În cele din urmă o să-i obosească hormonii de la atâta alergare şi în timp ce o să tragă ei un pui de somn o să revină la conducere materia cenuşie. Nu te speria, nu a dispărut în niciun moment, a fost doar învinsă de efectul pe care tu îl ai asupra ei.
De ce?
Ieri ar fi năvălit în cameră, fericită, lăsând ușa să se izbească de un perete, în timp ce s-ar fi aruncat deasupra lui, ca o panteră, ucigându-i somnul.Astăzi apasă pe clanță ca pe o vânătaie veche, strângând involuntar din dinți la fiecare posibilitate de zgomot. Își ridică atent, pe rând, câte o talpă, controlează întunericul cu vârful degetelor înainte să o depună, delicat, câtiva centimetri mai în față pe covor.Se dezbracă singură, la marginea patului, iar hainele le așează în dulap, în loc să le arunce pe podea ca altă dată…Nu mai sare nebunește lângă el, ci se strecoară, cu mișcări prelungi și tandre între așternuturi. E cald. El doarme. Respirația îi mângâie o ureche, ca o șoaptă, parcă întrebând-o “mai știi…?”. Nu…. Ea nu mai știe.Se întoarce să-l caute din amintiri în întuneric. Acum îi simte respirația pe buze. E tot el, cel de ieri.Atunci de ce nu-i vine să-l muște de-un obraz și să-i ciufulească părul ? De ce nu-l strânge răutăcios de nas ? De ce nu-l trage de o mână ca să-i pătrundă în brațe și să adoarmă la pieptul lui? De ce nu îl sărută de noapte bună? De ce nu-l trezește să-i spună “te iubesc” ?
Astăzi e liniște și întuneric. El e obosit, iar ea a obosit…
Astăzi e liniște și întuneric. El e obosit, iar ea a obosit…
vineri, 2 iulie 2010
Vai de ei şi de cei ca ei...
Pe la jumătatea zilei, o femeie în jurul vârstei de 40 de ani, hai să-i spunem….tanti Suzi, comunica prin ţipete uşor răguşite, de pe balconul ei de la etajul 7, cu soţul, aflat în faţa blocului. Acesta, de dragul discreţiei, numit nenea Gicu, proaspăt întors de la serviciu, s-a gândit să îşi scutească nevasta de o treabă şi să meargă la cumpărături în locul ei. Ca să nu mai urce până la apartament, a sunat-o la interfon şi i-a spus să iasă pe balcon. Important de reţinut e faptul că tanti Suzi, delicată ca un pui de curcă, are rău de înălţimi, sărmana.
- Ce să mai iau în afară de apă, fructe, pâine şi lapte ?!
- Nişte mezeluri ia ! Şi smântână ! Da sună-mă mai bine, Gicule !
- Nu te sun că şi aşa am un cost de mă ia durerea de măsele ! Zi ! Unt mai avem ?!
- Mai este, da’ săpun lichid ne-ar trebui ! Şi un Lenor să iei ! Albastru ! Da vezi de care iei, că sunt două feluri de albastru! Închis ia !
- Aşa ca bluza mea ?!
- Da’ ce bluză ai pe tine ?!
- Păi uită-te !
- Nu mă uit !!
- Păi uită-te ca să zici dacă albastru de ăsta !
- Ba io nu mă uit ! Albastru închis să fie !
- Da’ uita-te odată, că parcă văd că nu iau de ăla bun şi îmi bagi de vină !
- GICULE !!! Înţelege că dacă mă uit la tine îmi vine să …vomit.
- Ce să mai iau în afară de apă, fructe, pâine şi lapte ?!
- Nişte mezeluri ia ! Şi smântână ! Da sună-mă mai bine, Gicule !
- Nu te sun că şi aşa am un cost de mă ia durerea de măsele ! Zi ! Unt mai avem ?!
- Mai este, da’ săpun lichid ne-ar trebui ! Şi un Lenor să iei ! Albastru ! Da vezi de care iei, că sunt două feluri de albastru! Închis ia !
- Aşa ca bluza mea ?!
- Da’ ce bluză ai pe tine ?!
- Păi uită-te !
- Nu mă uit !!
- Păi uită-te ca să zici dacă albastru de ăsta !
- Ba io nu mă uit ! Albastru închis să fie !
- Da’ uita-te odată, că parcă văd că nu iau de ăla bun şi îmi bagi de vină !
- GICULE !!! Înţelege că dacă mă uit la tine îmi vine să …vomit.
Uite la el, domn'le!
În general sunt o persoană pașnică, spre bleagă. Ca să-mi permit să-ți fac un reproș sau să mă cert cu tine, trebuie să te cunosc de pe vremea când ceream păpuși Barbie lui Moș Crăciun. Altfel, oricât mi-aș dori să te fac bou sau vacă, o să strâng din dinți și-o să-mi fabric fire albe.
E vina mamei, ea m-a învățat să fiu politicoasă, iar cum la mine, orice caracteristică e exacerbată, am ajuns să-mi cer scuze dacă mă calci pe picior în autobuz, să-mi fie jenă să spun casieriței dacă mi-a dat restul greșit și să mănânc toată prăjitura aia grețoasă pe care mi-o oferi, ca să nu îți rănesc sentimentele recomandându-ți să te ocupi de traforaj, nu de mâncare.
Astăzi, însă, mi-am aruncat mănușile și am declarat război. Da, război !
Mie n-ai decât să-mi faci cele mai nemernice mârșăvii, dar nu te lua de câini sau bătrânei, decât dacă vrei să vezi dragonul din mine fumegând.
Adică ce ai tu, dragă vecin, cu bietul Charlie ?! Amărâtul ăla de câine nici n-are habar să latre și stă ca prostul să-l tragă puradeii tăi de urechi și să-l strângă de nas și se preface că nici nu-l deranjează, deși dacă s-ar ridica în două labe ar fi încă odată cât ei și i-ar putea răpune. Nu te sperie perspectiva asta. Ba chiar, rânjesti ca linxul când îi vezi ce frumos se joacă și știi că niciodată sărmana potaie n-ar prezenta vreun pericol.
Charlie e câinele nostru, al tuturor oamenilor cu un dram de suflet din bloc. Toți îi ducem resturile de la fiecare masă, toți îi schimbăm apa și toți ne îngrijim de el. Ba chiar, cei mai inimoși i-au dus pături vechi să se apere de ploaie și o adevărată ființă umană i-a construit și lui un adăpost și l-a vopsit în verde, ca să-i pară destinul mai puțin trist. Cu ce drept tu, lighioană bipedă, te-ai trezit după o caateva ore, să-i bați scânduri pe ușa cușculiei ?!?! Ce ai zice dacă dimineată înainte să pleci la serviciu ar trebui să te lupți cu un strat de bandă adezivă pe post de jaluzea?
Nu-i nimic! Nu-i nimic că mi-am petrecut azi o jumătate de oră cu fundul în praf, crăcănând cu un cuțit scânduri bătute în cuie. Mâine o să îmi cumpăr un patent, doar în caz că ești mai prost decât pari. În fond, sunt tânără, am timp ! Îmi transform activitatea asta în rutina zilnică de exerciții.
Abia fac mușchi la mâini, în caz că devii prea insistent și mă ajuți să uit cu totul de fetița diplomată a mamei.
E vina mamei, ea m-a învățat să fiu politicoasă, iar cum la mine, orice caracteristică e exacerbată, am ajuns să-mi cer scuze dacă mă calci pe picior în autobuz, să-mi fie jenă să spun casieriței dacă mi-a dat restul greșit și să mănânc toată prăjitura aia grețoasă pe care mi-o oferi, ca să nu îți rănesc sentimentele recomandându-ți să te ocupi de traforaj, nu de mâncare.
Astăzi, însă, mi-am aruncat mănușile și am declarat război. Da, război !
Mie n-ai decât să-mi faci cele mai nemernice mârșăvii, dar nu te lua de câini sau bătrânei, decât dacă vrei să vezi dragonul din mine fumegând.
Adică ce ai tu, dragă vecin, cu bietul Charlie ?! Amărâtul ăla de câine nici n-are habar să latre și stă ca prostul să-l tragă puradeii tăi de urechi și să-l strângă de nas și se preface că nici nu-l deranjează, deși dacă s-ar ridica în două labe ar fi încă odată cât ei și i-ar putea răpune. Nu te sperie perspectiva asta. Ba chiar, rânjesti ca linxul când îi vezi ce frumos se joacă și știi că niciodată sărmana potaie n-ar prezenta vreun pericol.
Charlie e câinele nostru, al tuturor oamenilor cu un dram de suflet din bloc. Toți îi ducem resturile de la fiecare masă, toți îi schimbăm apa și toți ne îngrijim de el. Ba chiar, cei mai inimoși i-au dus pături vechi să se apere de ploaie și o adevărată ființă umană i-a construit și lui un adăpost și l-a vopsit în verde, ca să-i pară destinul mai puțin trist. Cu ce drept tu, lighioană bipedă, te-ai trezit după o caateva ore, să-i bați scânduri pe ușa cușculiei ?!?! Ce ai zice dacă dimineată înainte să pleci la serviciu ar trebui să te lupți cu un strat de bandă adezivă pe post de jaluzea?
Nu-i nimic! Nu-i nimic că mi-am petrecut azi o jumătate de oră cu fundul în praf, crăcănând cu un cuțit scânduri bătute în cuie. Mâine o să îmi cumpăr un patent, doar în caz că ești mai prost decât pari. În fond, sunt tânără, am timp ! Îmi transform activitatea asta în rutina zilnică de exerciții.
Abia fac mușchi la mâini, în caz că devii prea insistent și mă ajuți să uit cu totul de fetița diplomată a mamei.
Criminalii
Au săvârşit primele crime la începutul secolului 18 şi au transmis secretul de a ramâne necondamnaţi din generaţie în generaţie. Şi-au schimbat înfăţişarea de mii de ori de-a lungul anilor, dar principiul după care funcţionează a rămas acelaşi : “suferinţă”.
Vedeţi voi, aspectul lor îi ajută să-şi atragă victimele, de regulă femei, în aşa fel încât nu e nevoie să-şi piardă vremea cu planuri de capturare, ci doar aşteaptă, mândri, îngâmfaţi, proximitatea bietelor creaturi neştiutoare care îi vor lua acasă.
Ei nu se ascund, nu atacă din umbră, silenţios şi discret şi nu se prefac a fi nevinovaţi.
Ei strălucesc în timpul liber în vitrine puternic luminate, întrecându-se în eleganţa construcţiei, în suavitatea şi culoarea materialului şi în durerea pe care o vor provoca mai târziu.
În acţiune, îşi vestesc sosirea zgomotos, ţăcănind din călcâie la intervale egale, contopiţi cu victima, pentru a hipnotiza martorii şi a-i convinge să le ţină partea.
Încă de la începutul existenţei lor, au fost consideraţi un rău necesar, un rău prea frumos pentru a milita împotriva lui. Aşa că zi de zi, femei de pretutindeni, îşi vând confortul acestor criminali în favoarea unor promisiuni de delicataţe, pentru iluzii false de gambe mai subţiri şi de înălţimi impunătoare.
Nebunia s-a extins la nivel global, ca o formă rară a sindromului Stockholm, de identificare cu atacatorul. Femeile nu urăsc aceşti criminali fără milă, nici nu vor să renunţe la ei. Ba din contră, îi preţuiesc, îi îngrijesc şi se laudă cu ei oricui vor să le asculte.Ele nu se mai consideră victimele lor, ci îi îndrăgesc peste măsură.
Ele acceptă faptul că orice distanţă parcursă în compania lor se triplează, că le fură cu neruşinare din viteză, din echilibru, din relaxare. Ele tolerează durerea provocată de fiecare pas, iar la finalul zilei, stau desculţe pe gresie, dând voie oaselor să revină la normal, ca a doua zi să o ia de la început.
Aţi ghicit. Aştia sunt pantofii...Nişte criminali.
Vedeţi voi, aspectul lor îi ajută să-şi atragă victimele, de regulă femei, în aşa fel încât nu e nevoie să-şi piardă vremea cu planuri de capturare, ci doar aşteaptă, mândri, îngâmfaţi, proximitatea bietelor creaturi neştiutoare care îi vor lua acasă.
Ei nu se ascund, nu atacă din umbră, silenţios şi discret şi nu se prefac a fi nevinovaţi.
Ei strălucesc în timpul liber în vitrine puternic luminate, întrecându-se în eleganţa construcţiei, în suavitatea şi culoarea materialului şi în durerea pe care o vor provoca mai târziu.
În acţiune, îşi vestesc sosirea zgomotos, ţăcănind din călcâie la intervale egale, contopiţi cu victima, pentru a hipnotiza martorii şi a-i convinge să le ţină partea.
Încă de la începutul existenţei lor, au fost consideraţi un rău necesar, un rău prea frumos pentru a milita împotriva lui. Aşa că zi de zi, femei de pretutindeni, îşi vând confortul acestor criminali în favoarea unor promisiuni de delicataţe, pentru iluzii false de gambe mai subţiri şi de înălţimi impunătoare.
Nebunia s-a extins la nivel global, ca o formă rară a sindromului Stockholm, de identificare cu atacatorul. Femeile nu urăsc aceşti criminali fără milă, nici nu vor să renunţe la ei. Ba din contră, îi preţuiesc, îi îngrijesc şi se laudă cu ei oricui vor să le asculte.Ele nu se mai consideră victimele lor, ci îi îndrăgesc peste măsură.
Ele acceptă faptul că orice distanţă parcursă în compania lor se triplează, că le fură cu neruşinare din viteză, din echilibru, din relaxare. Ele tolerează durerea provocată de fiecare pas, iar la finalul zilei, stau desculţe pe gresie, dând voie oaselor să revină la normal, ca a doua zi să o ia de la început.
Aţi ghicit. Aştia sunt pantofii...Nişte criminali.
Întotdeauna
Întotdeauna mi-a plăcut numele meu. Numele meu adevărat adică. Nu e de duzină, ca să fiu nevoită să mă uit peste umăr de câteva ori pe zi, când aud pe cineva rostindu-l, dar nici destul de ciudat încât să fiu întrebată “Poftim?” de câte ori mă prezint cuiva. Ai mei l-au auzit la radio, când eram încă în burtică, era vorba despre regina Angliei. Ce mai, e un nume frumos. Păcat că nu se prea foloseste.
Nu întrebaţi de ce. O fi fost mama prea obosită după naştere ca să-l zică pe tot şi a avut mai mare priză varianta prescurtată. Cert e că l-am auzit pronuntaţ pentru prima dată abia la grădiniţă, de doamna educatoare, şi am corectat-o. Până de curând, era un nume rezervat pentru profesori şi pentru mătuşi îndepărtate, care mă vedeau o dată pe an şi mă pişcau de obraji. Când îl auzeam nu făceam legătura cu mine şi chiar şi acum, când îl mai foloseşte cineva, de câte ori reacţionez auzindu-l, mi se pare că mă prefac.
Pentru familie şi prieteni am fost întotdeauna varianta prescurtată a lui.
Nu ştiu dacă faptul că am fost jefuită de propriul nume are vreo legătură cu aversiunea mea faţă de nume de alint, dar tot ce e posibil să fie aşa. Să nu înţelegeţi greşit, nu le refuz pe toate, doar de dragul de a face pe dura. Unele sunt chiar simpatice, fără să exagereze şi fără să sune dulceag şi prefăcut.
Totuşi, dacă ai de gând să mi te adresezi cu un nume de obiect, animal, mâncare sau sentiment, nu îl cumpăra dintr-un depozit en-gros, ci fă-l la croitor, să mi se potrivească.
“Iubitule” sau “iubi” nu am spus în viaţa mea şi nu am acceptat să mi se spună. “Scumpi” n-am mai spus din clasa a 9-a şi nu mă pot abţine să nu mă ruşinez când îmi amintesc. Nici cu “pui”, “puişor” sau “puiuţ” nu mă simt în largul meu, dar dacă mi te adresezi cu “pisi”, următorul cuvânt pe care o să-l spui va fi “au!”. Decât pisi, mai bine fă-mă şobolan ! Ce să mai spun despre “bebe” ?! Păi dacă-s bebe, ia naibii mâna de acolo! În plus, unde ai mai văzut tu bebe de 48 de kile ? Cel mai gras din Cartea Recordurilor are 43, tu mă faci bebe obez ?!
Străduiţi-vă mai mult, oameni buni. Nimeni nu vrea să fie doar un membru dintr-o categorie.
Nu întrebaţi de ce. O fi fost mama prea obosită după naştere ca să-l zică pe tot şi a avut mai mare priză varianta prescurtată. Cert e că l-am auzit pronuntaţ pentru prima dată abia la grădiniţă, de doamna educatoare, şi am corectat-o. Până de curând, era un nume rezervat pentru profesori şi pentru mătuşi îndepărtate, care mă vedeau o dată pe an şi mă pişcau de obraji. Când îl auzeam nu făceam legătura cu mine şi chiar şi acum, când îl mai foloseşte cineva, de câte ori reacţionez auzindu-l, mi se pare că mă prefac.
Pentru familie şi prieteni am fost întotdeauna varianta prescurtată a lui.
Nu ştiu dacă faptul că am fost jefuită de propriul nume are vreo legătură cu aversiunea mea faţă de nume de alint, dar tot ce e posibil să fie aşa. Să nu înţelegeţi greşit, nu le refuz pe toate, doar de dragul de a face pe dura. Unele sunt chiar simpatice, fără să exagereze şi fără să sune dulceag şi prefăcut.
Totuşi, dacă ai de gând să mi te adresezi cu un nume de obiect, animal, mâncare sau sentiment, nu îl cumpăra dintr-un depozit en-gros, ci fă-l la croitor, să mi se potrivească.
“Iubitule” sau “iubi” nu am spus în viaţa mea şi nu am acceptat să mi se spună. “Scumpi” n-am mai spus din clasa a 9-a şi nu mă pot abţine să nu mă ruşinez când îmi amintesc. Nici cu “pui”, “puişor” sau “puiuţ” nu mă simt în largul meu, dar dacă mi te adresezi cu “pisi”, următorul cuvânt pe care o să-l spui va fi “au!”. Decât pisi, mai bine fă-mă şobolan ! Ce să mai spun despre “bebe” ?! Păi dacă-s bebe, ia naibii mâna de acolo! În plus, unde ai mai văzut tu bebe de 48 de kile ? Cel mai gras din Cartea Recordurilor are 43, tu mă faci bebe obez ?!
Străduiţi-vă mai mult, oameni buni. Nimeni nu vrea să fie doar un membru dintr-o categorie.
miercuri, 30 iunie 2010
Nu am uitat
Nu am uitat…
M-am convins pe mine insami ca sunt amintiri din alta viata, amintirile unor ochi necunoscuti si limpezi, sperante prea puternice eliberate in realitatea goala. Astazi, insa, mi-am recunoscut privirea intr-un ciob de sticla si mi-am simtit inima luand-o la goana in intampinarea trecutului sperand, sperand cu disperare ca e tot acolo unde l-am uitat. Vreau sa te gasesc asa cum te-am lasat inainte sa incep sa sfasai cu mainile goale cerul de deasupra noastra. Vreau sa fi ramas incremenit intr-o clipa, asteptand sa-mi simti degetele reci impletindu-se cu ale tale, sa-mi ridic talpile barbare de pe visele pe care le-am strivit, sa te trezesti si sa ma urasti. Sa imi cer iertare si sa iti cad in brate, franta de nebunia pierduta in ziua de maine. Lasa-ma sa-ti sarut pleoapele inainte sa iti intalnesc privirea si imbraca-ma in bratele-ti calde cum ai facut de atatea ori. Sunt eu. Respira cu mine viata peste clipa care s-a sinucis pentru noi. Nu am uitat… Recunosc pieptul pe care m-am cuibarit copilareste si mainile care se jucau in parul meu. Iti ascult muzica inimii si cant impreuna cu ea…ii stiu versurile toate si Doamne, cat le mai iubesc! Tot timpul acesta m-am impleticit prin intuneric, speriata, nesigura, straina de mine, cand de fapt tu imi protejai umbra ce sovaia. Cum am putut sa te uit? Pe tine, care mi-ai intors fiecare zambet si mi-ai uscat fiecare lacrima… Imi amintesc orele prea scurte in care ma pierdeam in bratele tale, coplesita de explozia noutatii din sufletul meu, incremenita de iubire. Imi amintesc de tine, de caldura de sub genele-ti dese si de buzele care ma cautau infrigurate printre pernele moi. Imi amintesc de atentia ocrotitoare cu care imi ingrijeai ranile de copil prea curajos.
Imi amintesc de seara in care nu ti-ai deschis umbrela de dragul meu si mi-ai cuprins mana in palme in timp ce saream euforica in balti, chiar daca nu imi impartaseai nebunia, si hainele tale erau ude si lipite de piele, demonstrandu-mi inca odata ca ma iubesti cu adevarat.
Hai sa facem cunostinta din nou. Lasa-ma sa-ti tin eu mana atunci cand ai chef sa razi in cascade sau cand esti ingenunchiat de suferinta. Sa ne intoarcem pe varfuri la clipa suspendata in E(e)ternitate, sa nu o trezim inainte sa ne gaseasca imbratisati, asa cum ne-a lasat cu “mii” de ani in urma...
M-am convins pe mine insami ca sunt amintiri din alta viata, amintirile unor ochi necunoscuti si limpezi, sperante prea puternice eliberate in realitatea goala. Astazi, insa, mi-am recunoscut privirea intr-un ciob de sticla si mi-am simtit inima luand-o la goana in intampinarea trecutului sperand, sperand cu disperare ca e tot acolo unde l-am uitat. Vreau sa te gasesc asa cum te-am lasat inainte sa incep sa sfasai cu mainile goale cerul de deasupra noastra. Vreau sa fi ramas incremenit intr-o clipa, asteptand sa-mi simti degetele reci impletindu-se cu ale tale, sa-mi ridic talpile barbare de pe visele pe care le-am strivit, sa te trezesti si sa ma urasti. Sa imi cer iertare si sa iti cad in brate, franta de nebunia pierduta in ziua de maine. Lasa-ma sa-ti sarut pleoapele inainte sa iti intalnesc privirea si imbraca-ma in bratele-ti calde cum ai facut de atatea ori. Sunt eu. Respira cu mine viata peste clipa care s-a sinucis pentru noi. Nu am uitat… Recunosc pieptul pe care m-am cuibarit copilareste si mainile care se jucau in parul meu. Iti ascult muzica inimii si cant impreuna cu ea…ii stiu versurile toate si Doamne, cat le mai iubesc! Tot timpul acesta m-am impleticit prin intuneric, speriata, nesigura, straina de mine, cand de fapt tu imi protejai umbra ce sovaia. Cum am putut sa te uit? Pe tine, care mi-ai intors fiecare zambet si mi-ai uscat fiecare lacrima… Imi amintesc orele prea scurte in care ma pierdeam in bratele tale, coplesita de explozia noutatii din sufletul meu, incremenita de iubire. Imi amintesc de tine, de caldura de sub genele-ti dese si de buzele care ma cautau infrigurate printre pernele moi. Imi amintesc de atentia ocrotitoare cu care imi ingrijeai ranile de copil prea curajos.
Imi amintesc de seara in care nu ti-ai deschis umbrela de dragul meu si mi-ai cuprins mana in palme in timp ce saream euforica in balti, chiar daca nu imi impartaseai nebunia, si hainele tale erau ude si lipite de piele, demonstrandu-mi inca odata ca ma iubesti cu adevarat.
Hai sa facem cunostinta din nou. Lasa-ma sa-ti tin eu mana atunci cand ai chef sa razi in cascade sau cand esti ingenunchiat de suferinta. Sa ne intoarcem pe varfuri la clipa suspendata in E(e)ternitate, sa nu o trezim inainte sa ne gaseasca imbratisati, asa cum ne-a lasat cu “mii” de ani in urma...
luni, 28 iunie 2010
Asa...DA!
A plouat iar azi. Nu, nu mai sunt deprimata. A plouat exact cum imi place mie: tare, energic, aproape furios, cu picuri mari si durerosi. Da domnule, asta numesc eu ploaie!
Am fost asa de fericita de atacul vijelios al norilor incat am coborat din tramvai cu o statie inainte de destinatie, doar ca sa ma plimb prin ploaia aceasta binevenita dupa caldura uscata care aproape m-a facut sa lesin.
Iubesc sa ma plimb prin ploaia asta care imi trezeste la viata toate simturile. Dintotdeauna asta a fost una dintre activitatile mele preferate. Chiar si atunci cand eram mica si stiam ca o sa am parte de o portie tripla de mustrari din partea alor mei, tot pastram umbrela bine impachetata in ghiozdan si ma aventuram spre casa umbland, parca in reluare, pe oriunde ochilor mei de copil naiv li se parea ca densitatea picurilor e mai mare.
Aproape ca ma amuza trist oamenii pe care ii vad zgribuliti sub copertine sau margini de acoperis ud. Prefera sa se lipeasca de alti necunoscuti “ploaiofobi” in moduri pe care cuplurile noi nu au curajul sa le incerce decat dupa a treia intalnire, doar pentru a evita inimaginabila idee de a-si strica frezele sau de a-si uda pretioasele haine cumparate din mall.
Nu ii inteleg nici pe cei care, inarmati cu umbrele care par a fi smulse in disperare de pe terasele restaurantelor, gonesc cu viteza gandului, scuturand energic mana libera, ca pentru a-si lua avant si topaind caraghios pe marginile baltilor, incercand zadarnic sa nu se stropeasca, dar tocmai prin acest fel, reusind sa se ude cu mult mai tare decat noi, bietii pamanteni inconstienti care nu consideram ploaia ca fiind acida.
Adevarul fie spus, cred ca fiecare persoana are o atitudine diferita cand e luat prin surprindere de o ploaie puternica. Eu, ma plimb lent pe sub picurii ei ironici, de multe ori cu mainile in buzunare si cercetand din priviri metamorfozarea orasului prafuit de dinainte. Cu siguranta, pentru ochi straini, contrastul dintre calmul meu si furia ploii poate forma impresii gresite, care odata povestite, m-ar pune pe mine in ipostaza nebunei, sau a bietei nefericite, sau a fetei palide cu posibilitati de suicid.
Nu, dragi necunoscuti zgribuliti care va uitati mirati la mine. Nu sunt deprimata. Pur si simplu ma bucur. Traiesc. Exist. Imi tarai picioarele ude pe asfaltul zgrunturos si sunt mai constienta de propria mea persoana decat am fost vreodata. Am coborat din tramvai pentru a ma bucura de revigorarea oferita si am de gand sa merg agale pana “acasa”. Nu imi pasa ca azi dimineata mi-am aranjat parul si acum munca mea s-a pierdut. Nu imi pasa ca port pantaloni albi si ca s-au murdarit grozav de tare. Papucul care ma jeneaza incepe sa devina o amintire indepartata, in comparatie cu explozia de senzatii si placeri pe care o simt.
Te rog, drag necunoscut care citesti cu spranceana ridicata aceste cuvinte, data viitoare cand ma vezi plimbandu-ma prin furtuna, iesi de sub copertina decolorata a magazinului alimentar si plimba-te cu mine.
Am fost asa de fericita de atacul vijelios al norilor incat am coborat din tramvai cu o statie inainte de destinatie, doar ca sa ma plimb prin ploaia aceasta binevenita dupa caldura uscata care aproape m-a facut sa lesin.
Iubesc sa ma plimb prin ploaia asta care imi trezeste la viata toate simturile. Dintotdeauna asta a fost una dintre activitatile mele preferate. Chiar si atunci cand eram mica si stiam ca o sa am parte de o portie tripla de mustrari din partea alor mei, tot pastram umbrela bine impachetata in ghiozdan si ma aventuram spre casa umbland, parca in reluare, pe oriunde ochilor mei de copil naiv li se parea ca densitatea picurilor e mai mare.
Aproape ca ma amuza trist oamenii pe care ii vad zgribuliti sub copertine sau margini de acoperis ud. Prefera sa se lipeasca de alti necunoscuti “ploaiofobi” in moduri pe care cuplurile noi nu au curajul sa le incerce decat dupa a treia intalnire, doar pentru a evita inimaginabila idee de a-si strica frezele sau de a-si uda pretioasele haine cumparate din mall.
Nu ii inteleg nici pe cei care, inarmati cu umbrele care par a fi smulse in disperare de pe terasele restaurantelor, gonesc cu viteza gandului, scuturand energic mana libera, ca pentru a-si lua avant si topaind caraghios pe marginile baltilor, incercand zadarnic sa nu se stropeasca, dar tocmai prin acest fel, reusind sa se ude cu mult mai tare decat noi, bietii pamanteni inconstienti care nu consideram ploaia ca fiind acida.
Adevarul fie spus, cred ca fiecare persoana are o atitudine diferita cand e luat prin surprindere de o ploaie puternica. Eu, ma plimb lent pe sub picurii ei ironici, de multe ori cu mainile in buzunare si cercetand din priviri metamorfozarea orasului prafuit de dinainte. Cu siguranta, pentru ochi straini, contrastul dintre calmul meu si furia ploii poate forma impresii gresite, care odata povestite, m-ar pune pe mine in ipostaza nebunei, sau a bietei nefericite, sau a fetei palide cu posibilitati de suicid.
Nu, dragi necunoscuti zgribuliti care va uitati mirati la mine. Nu sunt deprimata. Pur si simplu ma bucur. Traiesc. Exist. Imi tarai picioarele ude pe asfaltul zgrunturos si sunt mai constienta de propria mea persoana decat am fost vreodata. Am coborat din tramvai pentru a ma bucura de revigorarea oferita si am de gand sa merg agale pana “acasa”. Nu imi pasa ca azi dimineata mi-am aranjat parul si acum munca mea s-a pierdut. Nu imi pasa ca port pantaloni albi si ca s-au murdarit grozav de tare. Papucul care ma jeneaza incepe sa devina o amintire indepartata, in comparatie cu explozia de senzatii si placeri pe care o simt.
Te rog, drag necunoscut care citesti cu spranceana ridicata aceste cuvinte, data viitoare cand ma vezi plimbandu-ma prin furtuna, iesi de sub copertina decolorata a magazinului alimentar si plimba-te cu mine.
duminică, 27 iunie 2010
Ce-ar fi sa...?
Treceam astazi strada pe o oarecare trecere de pietoni cu doua prietene. Nu am calcat pe trecere cand era vreo masina foarte aproape, facand soferul sa franeze brusc, nu am asteptat la marginea ei fara sa inaintam, derutantu-i si am traversat pasind normal, fara sa ne lalaim ca sa-i facem sa intarzie la destinatie.
De aceea nu inteleg ce motiv si-a gasit un “individ” sa ne atace. Se revarsa in stanga si in dreapta scaunului din fata a unui Golf 1 sau 2 visiniu, ruginit pe alocuri, purta un maieu alb care il facea sa para si mai lat, iar fata imi amintea de fundul perfect rotund al unui lighean.
Tipul isi flutura o mana grasuna in directia noastra zbierand prin geamul deschis “-Tuuu, asta calca, nu ***e!” si mustacea amuzat pe sub transpiratia de sub nas.
Ati spune ca asa ceva se intampla in fiecare zi, ca sunt tot felul de oameni in lume si trebuie sa ii ignoram, dar ceea ce face intamplarea de azi deosebita e faptul ca in dreapta lui se afla o femeie normala, nici frumoasa, nici urata, care radea incurajator si admirativ de spiritul de observatie al insotitorului ei.
As intreba-o “-De ce doamna? De ce preferi compania acestui om misogin, vulgar, dizgratios? De ce ii hranesti eul care deja are colesterolul prea mare? Daca erai tu o necunoscuta cu siguranta ti-ar fi adresat si tie injurii ca sa aiba despre ce sa povesteasca razand la o portie de mititei si bere. Revolta-te doamna si scoate-l din viata ta, din nici un alt motiv decat acela ca esti femeie si meriti respect, or acest specimen tragic de om nu o sa te respecte vreodata mai mult decat pe o omida dezgustatoare de pe trotuar.... Neatza, femeie!
De aceea nu inteleg ce motiv si-a gasit un “individ” sa ne atace. Se revarsa in stanga si in dreapta scaunului din fata a unui Golf 1 sau 2 visiniu, ruginit pe alocuri, purta un maieu alb care il facea sa para si mai lat, iar fata imi amintea de fundul perfect rotund al unui lighean.
Tipul isi flutura o mana grasuna in directia noastra zbierand prin geamul deschis “-Tuuu, asta calca, nu ***e!” si mustacea amuzat pe sub transpiratia de sub nas.
Ati spune ca asa ceva se intampla in fiecare zi, ca sunt tot felul de oameni in lume si trebuie sa ii ignoram, dar ceea ce face intamplarea de azi deosebita e faptul ca in dreapta lui se afla o femeie normala, nici frumoasa, nici urata, care radea incurajator si admirativ de spiritul de observatie al insotitorului ei.
As intreba-o “-De ce doamna? De ce preferi compania acestui om misogin, vulgar, dizgratios? De ce ii hranesti eul care deja are colesterolul prea mare? Daca erai tu o necunoscuta cu siguranta ti-ar fi adresat si tie injurii ca sa aiba despre ce sa povesteasca razand la o portie de mititei si bere. Revolta-te doamna si scoate-l din viata ta, din nici un alt motiv decat acela ca esti femeie si meriti respect, or acest specimen tragic de om nu o sa te respecte vreodata mai mult decat pe o omida dezgustatoare de pe trotuar.... Neatza, femeie!
sâmbătă, 26 iunie 2010
Ploua
Ploua… Genul acela de ploaie marunta, monotona, ai carei picuri nu sunt ascutiti si violenti, care sa te trezeasca la viata si sa-ti faca pofta de nebunii. Ploua cu picuri lenesi, bolnavi, care par sa cada din simpla obisnuinta de a imbacsi pamantul de seva umeda si rece.Iasul pare muribund. Strazile mustesc de balti de apa murdara, parca strategic asezate in fata masinilor care, trecand cu viteza, vor uda din cap pana in picioare orice biet nefericit aflat in calea lor. Ploua de azi dimineata. Sau de ieri. Sau de cateva zile. Ploua hipnotizant de atata timp, incat imi pare ca toata viata mea am petrecut-o in ploaie.
Strasnic inceput de vara !
Strasnic inceput de vara !
luni, 21 iunie 2010
Un moment solemn
Tălpile goale păşesc încet, de parcă le-ar fi teamă să nu strivească momentul crezut amintire. E întuneric, dar nu mi-e frică. Cunosc întunericul acesta, ştiu câţi paşi sunt până la uşă şi înapoi până la pat. Păşesc încet, iar tălpile îmi sună a ieri.
Mi-e frig şi îmi caut zadarnic refugiu sub pături. Mi-e frig din suflet. E el. El mă cunoaşte, îmi ştie picioarele veşnic reci cu mult înainte să le simtă şi prin somn, prin vis, mi le încălzeşte în palme.
Îi sărut pleoapele şi-i las bătaile inimii să-mi mângâie urechea. Nu înţeleg ce vrea să îmi spună, dar îmi place să ascult…
Să fie fericirea, sau doar o părere?
Mi-e frig şi îmi caut zadarnic refugiu sub pături. Mi-e frig din suflet. E el. El mă cunoaşte, îmi ştie picioarele veşnic reci cu mult înainte să le simtă şi prin somn, prin vis, mi le încălzeşte în palme.
Îi sărut pleoapele şi-i las bătaile inimii să-mi mângâie urechea. Nu înţeleg ce vrea să îmi spună, dar îmi place să ascult…
Să fie fericirea, sau doar o părere?
duminică, 20 iunie 2010
Iţi aminteşti?!
Pentru restul lumii, dimineaţa îşi adună puterile să bată în geam. Pentru mine nu. Dacă nu dorm, chiar şi câteva minute, am impresia că rămân cu o zi în urma tuturor.
De ceva vreme mă lupt cu perna străină şi nu-mi găsesc nici o poziţie confortabilă. Nici dacă zeci de oameni s-ar fi sprijinit pe umerii mei nu m-ar fi durut la fel de rău. Uneori, un suflet e mai greu decât un trup.
Doamne, cât sunt de ciudată ! Dintre toate lucrurile la care m-aş putea gândi acum, n-am în minte decât magneţi de frigider.
Câteodată râd cam tare, cam mult şi cam uşor. Atunci aproape cred că totul e bine. Că eu sunt bine. Uit mereu că bucuria seamănă doar puţin cu fericirea şi nu poate să o înlocuiască.
Aceleaşi cuvinte mă izbesc violent în conştiinţă: “te-ai transformat într-un monstru”. Ai dreptate.
Mă comport aşa pentru că mă sperie incertitudinea dinăuntrul meu. De aceea refuz să vorbesc despre lucruri serioase, nu răspund la telefon şi mă răstesc de îndată ce dai târcoale vreunui subiect delicat. Nu vreau să mă întrebi nimic, de teamă să nu fiu nevoită să răspund “nu ştiu”.
Nu-mi doresc nimic mai mult decât să ştiu. Nu-mi amintesc ce culoare are trecutul, nu-mi dau seama ce se întâmplă în prezent şi mă înspăimântă ideea de mâine.
Ce-ar fi să plec ?
Îmi reapare în minte idiotul de magnet de frigider : “E timpul să trăieşti viaţa pe care ţi-ai imaginat-o !”
M-am îmbrăcat pe întuneric şi mi-am adunat lucrurile. Ştiam că o să te superi. În bilet doar ţi-am mulţumit şi mi-am cerut iertare. Trebuia să-ţi spun că te iubesc, pentru că nu ţi-am spus decât maimuţărindu-mă şi făcând să pară o glumă de copil răsfăţat.
M-am încălţat abia când am ajuns la uşă, pentru că nu-ţi cunosc podeaua destul de bine încât să ştiu care porţiune mi-ar scârţâi sub talpă, trezindu-te, ca să mă întrebi prin vis ce fac. Mi-ar fi fost imposibil să-ţi spun că plec.
Când am ieşit, împleticindu-mă, din scara blocului, cu părul ciufulit, ţinând cu amândouă mâinile valiza prea grea, am dat nas în bot cu o maşină de poliţie. Era cinci dimineaţa şi cei doi oameni ai legii mă priveau suspicios. Am râs în sinea mea şi m-am aşteptat să mă întrebe dacă fug de acasă.
Le-aş fi răspuns simplu: “Nu, fug acasă. De îndată ce-mi amintesc unde e.”
De ceva vreme mă lupt cu perna străină şi nu-mi găsesc nici o poziţie confortabilă. Nici dacă zeci de oameni s-ar fi sprijinit pe umerii mei nu m-ar fi durut la fel de rău. Uneori, un suflet e mai greu decât un trup.
Doamne, cât sunt de ciudată ! Dintre toate lucrurile la care m-aş putea gândi acum, n-am în minte decât magneţi de frigider.
Câteodată râd cam tare, cam mult şi cam uşor. Atunci aproape cred că totul e bine. Că eu sunt bine. Uit mereu că bucuria seamănă doar puţin cu fericirea şi nu poate să o înlocuiască.
Aceleaşi cuvinte mă izbesc violent în conştiinţă: “te-ai transformat într-un monstru”. Ai dreptate.
Mă comport aşa pentru că mă sperie incertitudinea dinăuntrul meu. De aceea refuz să vorbesc despre lucruri serioase, nu răspund la telefon şi mă răstesc de îndată ce dai târcoale vreunui subiect delicat. Nu vreau să mă întrebi nimic, de teamă să nu fiu nevoită să răspund “nu ştiu”.
Nu-mi doresc nimic mai mult decât să ştiu. Nu-mi amintesc ce culoare are trecutul, nu-mi dau seama ce se întâmplă în prezent şi mă înspăimântă ideea de mâine.
Ce-ar fi să plec ?
Îmi reapare în minte idiotul de magnet de frigider : “E timpul să trăieşti viaţa pe care ţi-ai imaginat-o !”
M-am îmbrăcat pe întuneric şi mi-am adunat lucrurile. Ştiam că o să te superi. În bilet doar ţi-am mulţumit şi mi-am cerut iertare. Trebuia să-ţi spun că te iubesc, pentru că nu ţi-am spus decât maimuţărindu-mă şi făcând să pară o glumă de copil răsfăţat.
M-am încălţat abia când am ajuns la uşă, pentru că nu-ţi cunosc podeaua destul de bine încât să ştiu care porţiune mi-ar scârţâi sub talpă, trezindu-te, ca să mă întrebi prin vis ce fac. Mi-ar fi fost imposibil să-ţi spun că plec.
Când am ieşit, împleticindu-mă, din scara blocului, cu părul ciufulit, ţinând cu amândouă mâinile valiza prea grea, am dat nas în bot cu o maşină de poliţie. Era cinci dimineaţa şi cei doi oameni ai legii mă priveau suspicios. Am râs în sinea mea şi m-am aşteptat să mă întrebe dacă fug de acasă.
Le-aş fi răspuns simplu: “Nu, fug acasă. De îndată ce-mi amintesc unde e.”
sâmbătă, 19 iunie 2010
Pentru că sunt o fraieră
Fiecare om porneşte prin viaţă înconjurat de un filtru protector care să-i obtureze vederea spre rău şi urât – spre real. Acesta fie se erodează câte puţin cu fiecare minciună, cu fiecare dezamăgire, cu fiecare tristeţe, fie se sparge brusc şi zgomotos, izbindu-se puternic de un perete nemărginit de suferinţă.
Eu, prea comodă sau prea neputincioasă, n-am reuşit niciodată să mă dezbrac de tot de coconul care mi-a permis să rămân fragilă, fiind el puternic în locul meu. Prima fisură ar fi trebuit să apară devreme, pe la grădiniţă, când am recunoscut bocancii tatei pe sub costumul de Moş Crăciun. În loc să pun la îndoială tot ce am crezut până atunci, m-am umplut de mândrie, gândindu-mă că dintre toţi oamenii din lume, moşul i-a împrumutat pe ai lui.
N-am reuşit niciodată să-mi deschid ochii şi să văd lumea aşa cum se zvoneşte că e. Mereu sunt convină că în oricine se ascunde o fărâmă de bunătate acoperită de toate lucrurile de care îi e teamă. Niciodată n-am crezut că un om e rău în sine, ci că circumstanţele îl fac rău. Da, sunt o proastă. Un copil bleg şi prost, programat pe autodistrugere. Un copil care crede că nici un câine nu latră oamenii buni, că cel ce m-a muşcat a făcut-o din vina mea, pentru că s-a simţit ameninţat. O femeie proastă care probeză cea mai decoltată bluză din magazin, la cererea unui necunoscut care o minte că îi caută un cadou iubitei, apoi îi cere numărul de telefon.
Doamne, de ce nu se găseşte nimeni care să-mi plesnească una şi care să scuture toată naivitatea din mine ??! Să-mi spună “Ascultă aici, copil nebun, nu mai pune botul la toate ! Nu trebuie să mai oferi încredere pe gratis, nu toate cuvintele sunt sincere, “poate” nu duce întotdeauna la “da”, şi unele lacrimi nu vor decât să impresioneze mincinos. Aşa că termină ! Nu mai spera degeaba că dacă te străduieşti poţi ciopli în piatră cu mâinile goale şi nu mai spune criminalilor unde stai, ca să le protejezi stima de sine. E în regulă să fii răutăcioasă şi reticentă uneori, nu o să mai fii atât de uşor de rănit. Şi pentru numele domnului, ai aproape 17 ani, înjură şi tu, măcar o dată în viaţă !”
Eu, prea comodă sau prea neputincioasă, n-am reuşit niciodată să mă dezbrac de tot de coconul care mi-a permis să rămân fragilă, fiind el puternic în locul meu. Prima fisură ar fi trebuit să apară devreme, pe la grădiniţă, când am recunoscut bocancii tatei pe sub costumul de Moş Crăciun. În loc să pun la îndoială tot ce am crezut până atunci, m-am umplut de mândrie, gândindu-mă că dintre toţi oamenii din lume, moşul i-a împrumutat pe ai lui.
N-am reuşit niciodată să-mi deschid ochii şi să văd lumea aşa cum se zvoneşte că e. Mereu sunt convină că în oricine se ascunde o fărâmă de bunătate acoperită de toate lucrurile de care îi e teamă. Niciodată n-am crezut că un om e rău în sine, ci că circumstanţele îl fac rău. Da, sunt o proastă. Un copil bleg şi prost, programat pe autodistrugere. Un copil care crede că nici un câine nu latră oamenii buni, că cel ce m-a muşcat a făcut-o din vina mea, pentru că s-a simţit ameninţat. O femeie proastă care probeză cea mai decoltată bluză din magazin, la cererea unui necunoscut care o minte că îi caută un cadou iubitei, apoi îi cere numărul de telefon.
Doamne, de ce nu se găseşte nimeni care să-mi plesnească una şi care să scuture toată naivitatea din mine ??! Să-mi spună “Ascultă aici, copil nebun, nu mai pune botul la toate ! Nu trebuie să mai oferi încredere pe gratis, nu toate cuvintele sunt sincere, “poate” nu duce întotdeauna la “da”, şi unele lacrimi nu vor decât să impresioneze mincinos. Aşa că termină ! Nu mai spera degeaba că dacă te străduieşti poţi ciopli în piatră cu mâinile goale şi nu mai spune criminalilor unde stai, ca să le protejezi stima de sine. E în regulă să fii răutăcioasă şi reticentă uneori, nu o să mai fii atât de uşor de rănit. Şi pentru numele domnului, ai aproape 17 ani, înjură şi tu, măcar o dată în viaţă !”
joi, 6 mai 2010
O noua viata
Uneori.. în viaţa noastră apar îngeri care-şi ascund aripile împachetându-le în ochii caprui ai unui copil. Câteodată, când copilul plânge, vezi cum îngerul îşi întinde câte o aripă amorţită. Tu zici că-s lacrimi. Dar eu ştiu că sunt penele ascunse, pene care cad deoarece în aripă zvâcneşte durerea naşterii unei noi pene, unui nou vis.. Ceilalţi zic că micuţul copil plânge din senin. Dar eu ştiu că în sufletul său stă ascuns un înger care-şi întinde aripile. Copilul nu plânge. Visează. Visează zborul spre "Marele Albastru".. iar când copilaşul aleargă.. ceilalţi.. neştiutori, spun că are prea multă energie şi aleargă.. şi atât. Dar eu ştiu că amintirea zborului îi este atât de puternic înrădăcinată în privire, în inimă şi în mâini, încât banala alergare devine cea mai mistuitoare încercare de zbor. Şi copilul... frânt de oboseală.. cade la pământ şi doarme. Nu doarme. Visează. Visează zborul din care s-a întruchipat un înger în privirea unui copil cu ochi caprui.
Am cunoscut un copilaş cu aripi de înger în ochii-i căprui. În cateva luni, îngerul işi va întinde aripile cuprinzând şi ochii mei. E povestea mea şi a lui(şi a celor ce fac parte din viaţa sa). Povestea unor copii care au invăţat să viseze, hrănind prin visele si lacrimile lor aripile mereu flămânde ale îngerului din ochii lor.
Uneori... în viaţa noastră apar îngeri în ochii albastri,caprui,verzi ai unui prieten. Tot uneori oamenii dragi ţie pleacă.. Şi iau cu ei o aripă cu care îşi continuă zborul.. iar tu rămâi cu cealaltă şi observi că e frântă... Locul unde era "mijlocul aripilor" este acum marginea dureroasă a unui vis din copilărie. Şi doare.. pentru că tu trebuie să-ţi continui zborul.. să înveţi să zbori mai departe.
Au trecut doar câteva zile...
Acum... îmi strâng penele şi plec
Am cunoscut un copilaş cu aripi de înger în ochii-i căprui. În cateva luni, îngerul işi va întinde aripile cuprinzând şi ochii mei. E povestea mea şi a lui(şi a celor ce fac parte din viaţa sa). Povestea unor copii care au invăţat să viseze, hrănind prin visele si lacrimile lor aripile mereu flămânde ale îngerului din ochii lor.
Uneori... în viaţa noastră apar îngeri în ochii albastri,caprui,verzi ai unui prieten. Tot uneori oamenii dragi ţie pleacă.. Şi iau cu ei o aripă cu care îşi continuă zborul.. iar tu rămâi cu cealaltă şi observi că e frântă... Locul unde era "mijlocul aripilor" este acum marginea dureroasă a unui vis din copilărie. Şi doare.. pentru că tu trebuie să-ţi continui zborul.. să înveţi să zbori mai departe.
Au trecut doar câteva zile...
Acum... îmi strâng penele şi plec
duminică, 2 mai 2010
Un pas mare, un pas mic
Cerul se deschidea albastru deasupra frunţilor noastre
îmbrobodite de vise
când începurăm să ne depărtăm de casa părintească -
tu cu pasul mai mare, eu cu pasul mai mic..
Mergeam tot mai repede.. până când am ieşit din lumea copilăriei
şi am intrat în lumea în care tot ce visasem până atunci
începea să se plăsmuiască sub ochii noştri..
Eram copii de împărat, apoi piraţi, apoi fauni, sirene
iar măştile intrau pe rând şi se topeau în mersul nostr'..
tu cu pasul mai mare, eu cu pasul mai mic..
Şi tot înaintam în viaţă şi în ani
şi găseam alte măşti pe care să le purtăm,
pe care le visasem înainte să-nvăţăm să păşim..
tu cu pasul mai mare, eu cu pasul mai mic..
Până când.. după o răscruce.. nu te-am mai zărit..
căci tu aveai pasul mai mare.. iar eu - pasul mai mic
îmbrobodite de vise
când începurăm să ne depărtăm de casa părintească -
tu cu pasul mai mare, eu cu pasul mai mic..
Mergeam tot mai repede.. până când am ieşit din lumea copilăriei
şi am intrat în lumea în care tot ce visasem până atunci
începea să se plăsmuiască sub ochii noştri..
Eram copii de împărat, apoi piraţi, apoi fauni, sirene
iar măştile intrau pe rând şi se topeau în mersul nostr'..
tu cu pasul mai mare, eu cu pasul mai mic..
Şi tot înaintam în viaţă şi în ani
şi găseam alte măşti pe care să le purtăm,
pe care le visasem înainte să-nvăţăm să păşim..
tu cu pasul mai mare, eu cu pasul mai mic..
Până când.. după o răscruce.. nu te-am mai zărit..
căci tu aveai pasul mai mare.. iar eu - pasul mai mic
duminică, 11 aprilie 2010
"Acasa"
Mă întorc cu trenul acasă,
culegând de pe linia ferata
amintirile pe care le-am aruncat
din compartiment, sperând să le las uitate.
Dar de unde.. au rămas prinse între şine,
încolăcindu-se de ele,
aşteptând să mă întorc acasă.
Iar acum se urcă în compartiment
ca nişte şerpi blânzi
ce vor să doarmă în poala ta,
ca apoi tu să dormi în poala lor
şi să nu te mai trezeşti...
Şi aţipeam, lăsând şerpii
să mi se-ncolăcească înapoi
în jurul inimii şi-a minţii,
strângându-le una într-alta..
căci eu nu mai ştiu ce simt şi ce a fost cu mine.
Sau poate ştiu .. dar..
am ajuns în Iaşi. Iar trebuie să cobor.
culegând de pe linia ferata
amintirile pe care le-am aruncat
din compartiment, sperând să le las uitate.
Dar de unde.. au rămas prinse între şine,
încolăcindu-se de ele,
aşteptând să mă întorc acasă.
Iar acum se urcă în compartiment
ca nişte şerpi blânzi
ce vor să doarmă în poala ta,
ca apoi tu să dormi în poala lor
şi să nu te mai trezeşti...
Şi aţipeam, lăsând şerpii
să mi se-ncolăcească înapoi
în jurul inimii şi-a minţii,
strângându-le una într-alta..
căci eu nu mai ştiu ce simt şi ce a fost cu mine.
Sau poate ştiu .. dar..
am ajuns în Iaşi. Iar trebuie să cobor.
vineri, 2 aprilie 2010
Parintelui si Profesorului nostru Dan Plaesu...
Cu stima, cu respect si cu emotii,scriu acest articol. Stim cu totii ca astazi se implineste un an de cand profesorul si Omul, Dan Plaesu, a parasit viata asta murdara si a trecut la viata vesnica. Pe 2 aprilie 2009, maestrul nostru a lasat un loc liber in cancelaria Scolii Normale "Vasile Lupu", dar in sufletele si gandurile noastre ramane vesnic. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
Cateva cuvinte...
"Pai el nu a fost prof, in primul rand a fost om. Nu a predat mate, a predat si despre viata. Sunt multe chestii, dar e prea mult de spus. Era tot timpul amuzat de viata, ironic. Dar tot ce spunea era adevarat, chiar si sarcasmul era la locul lui"-Andron Alexandra, clasa a X-a A;
"D-ul Plaesu....un om cu o inima de aur , in adevaratul sens al cuvantului. Stia mereu sa ne faca sa vedem realitatea asa cum este, dar ne arata ca drumul pe care pasim in viata este acela pe care noi il alegem,sa nu ii lasam pe altii sa aleaga pentru noi. Acum, cand a trebuit sa il descriu in cateva cuvinte, am mers direct la raftul e care se aflau lucrarile pe care le-am dat si agenda in care aveam scrise cateva dintre cunoscutele si amuzantele lui vorbe: <<>>, <<>>, <<>> sau <<>>, vorbe care ne starneau hazul si ca sa vada ca nu suntem niste <<>>, asa cum ne numea el, ieseam si la tabla. Insa ora lui nu se mai poate compara cu niciuna. Cand ne simtea ca nu prea ne incanta ideea de a face matematica cantam <<>> sau ne zicea bancuri. Inca il mai astept sa ne dea tonul si sa cantam impreuna." - Berghiu Diana, clasa a X-a A;
"Inca astept sa intrati incet cu catalogul in mana...sa va asezati pe scaun sa ne priviti pe toti serios si sa spuneti: "Stiti omul bun si pomul copt"? Apoi sa va scoateti o foaie din agenda si sa ne dati tonul...Inca astept..." - Popovici Ana-Maria, clasa a X-a C;
"Nu vreau sa ma gandesc decat la putinele zile petrecute, in care domnul Plaesu mi-a fost profesor. Un om care la ora nu doar preda, ci era un bun pilduitor, ii pasa de elevi nu doar de meseria pe care o avea. Daca si profesorii ar primi note, cu siguranta el ar primi cate un 10 de la fiecare elev! Acum nu mai este printre noi, dar il pastram in inima sufletului nostru" - Uta Larisa, clasa a X-a A;
"Vestea primita m-a marcat foarte mult. Ma intreb si acum, cum s-a putut ca un om atat de cinstit, un exemplu, sa ne paraseasca, de ce? Nici astazi nu am gasit raspunsul. Era atat de apreciat, de iubit, de admirat, atat de elevi cat si de colegii sai profesori...A fost un adevarat OM. Cuvintele nu-si au rostul acum..."- Stefan Elisabeta, clasa a X-a A.
marți, 30 martie 2010
Ma cheama sa cant
Acum viaţa mă cheamă înapoi,
mă cheamă să-mi descui uşa, să-mi sparg zăvoarele
şi să-mi deschid larg ferestrele,
să las soarele să răsară din nou peste sufletul meu..
Mă cheamă să cânt din nou..
să ne ştergem încet praful de pe coarde
şi să ne-adâncim în bemoli
până când n-om mai şti
dacă noi cântăm
sau dacă-s doar şoapte..
Iar vântul de la răsărit
începe-ncet să bată,
Infiorat
de ce-am cântat,
începe-ncet să bată..
mă cheamă să-mi descui uşa, să-mi sparg zăvoarele
şi să-mi deschid larg ferestrele,
să las soarele să răsară din nou peste sufletul meu..
Mă cheamă să cânt din nou..
să ne ştergem încet praful de pe coarde
şi să ne-adâncim în bemoli
până când n-om mai şti
dacă noi cântăm
sau dacă-s doar şoapte..
Iar vântul de la răsărit
începe-ncet să bată,
Infiorat
de ce-am cântat,
începe-ncet să bată..
luni, 29 martie 2010
Dragoste= Valiza?!
Dragostea e o valiză
Ce o târâi după tine.
În orice culoare – îţi vine bine
Iar pentru excepţii – îţi trebuie viză.
I-am pierdut o roată
Demult, într-o gară din sud.
Am plâns.. de era să ud
Cu sufletul meu gara toată.
Într-un port, a fost zgâriată de cineva
În trecere, complet neintenţionat.
El, fireşte, a uitat.
Dar semnul a rămas pe undeva.
Cineva a vrut s-o fure odată.
M-am speriat şi am fugit
Şi l-am lăsat cu mânerul în mână, nedumerit,
Sperând să nu-l mai văd niciodată.
Şi-am rămas singură cu valiza în braţe –
Fără o roată, fără mâner, zgâriată,
Doar eu cu valiza mea colorată,
Cautând un balon la cer să mă înalţe.
Am târâit valiza după mine
Prin ploi şi nopţi, porturi şi-oraşe,
Văzându-mă mică în lumi uriaşe,
Şi-era albastră.. şi-mi venea bine.
Ce o târâi după tine.
În orice culoare – îţi vine bine
Iar pentru excepţii – îţi trebuie viză.
I-am pierdut o roată
Demult, într-o gară din sud.
Am plâns.. de era să ud
Cu sufletul meu gara toată.
Într-un port, a fost zgâriată de cineva
În trecere, complet neintenţionat.
El, fireşte, a uitat.
Dar semnul a rămas pe undeva.
Cineva a vrut s-o fure odată.
M-am speriat şi am fugit
Şi l-am lăsat cu mânerul în mână, nedumerit,
Sperând să nu-l mai văd niciodată.
Şi-am rămas singură cu valiza în braţe –
Fără o roată, fără mâner, zgâriată,
Doar eu cu valiza mea colorată,
Cautând un balon la cer să mă înalţe.
Am târâit valiza după mine
Prin ploi şi nopţi, porturi şi-oraşe,
Văzându-mă mică în lumi uriaşe,
Şi-era albastră.. şi-mi venea bine.
duminică, 28 martie 2010
Degeaba
"Tot ceea ce nu contează veşnic
este o veşnică inutilitate."
(C.S. Lewis)
Frumos spus. Dar.. este mai puţin frumos când mă gândesc în câte "inutilităţi" mă scald în fiecare zi.. cât timp pierd aiurea.. facând.. mirificul NIMIC! NIMICUL este un fenomen care se extinde uluitor de repede şi nesimţit (nici nu simţim când ne atinge..;)) ). Sorb din nimicul inutil des... şi mă întreb de ce sunt atât de secătuită, de ce nu sunt satisfăcută de ceea ce fac, de ceea ce sunt.
Îmi place să gândesc în termenii lui "azi": azi trebuie să fac aia.. aia... aia... şi.. dacă reuşesc să fac ceea ce îmi propun, simt o oarecare satisfacţie. Dacă nu... este şi mâine o zi. Şi.. nimicul se extinde de la o zi la alta... gândesc în "azi" = gândesc în "nimic".
Cum ar fi să gândesc în "veşnicie"? Ce anume din ceea ce fac va conta în veşnicie? Oare făcutul temelor va conta? :)) Nu prea cred. Dar va conta faptul că voi fi învăţat să fiu responsabilă şi să îmi îndeplinesc îndatoririle. "Cei ce sunt credincioşi în lucrurile mici vor fi credincioşi şi în lucrurile mari"... Oare statul pe mess va conta? :)) :)) hm... nu prea cred... adică.. pierd o grămada de timp pe mess. Inutilitate... Vor conta relaţiile mele şi ceea ce voi fi învăţat din ele.. va conta cât de mult am iubit.. dar.. chiar nu cred că messul este o modalitate foarte inteligentă de a investi în relaţii.
Poate pentru unii este prea mult să audă că trebuie să facă lucruri care vor conta în veşnicie. Ei bine... îmi pare rău pentru ei. Dar am şi pentru ei un exemplu: imaginează-ţi că eşti în clasa a 12-a şi vrei să dai la facultatea de arhitectură. A.. uitasem să menţionez: tu înveţi la un liceu teoretic. Ce vei face? Vei amâna pregătirea de pe o zi pe alta.. gândindu-te că ai atâtea alte lucruri urgente de făcut.. că trebuie să vorbeşti pe mess cu X cu care nu ai mai vorbit de nu ştiu când.. vei amâna pregătirea de pe o zi pe alta... sau vei începe să îţi calculezi bine timpul şi te vei ţine de pregătire (şi vei desena o grămada.. ) ca să intri la facultate?
Viaţa ta e un fel de pregătire pentru viaţa adevărată. Calculează-ţi bine timpul. El trece.. iar tu te vei găsi prins în NIMICUL INUTIL.
Aminteşte-ţi: tot ceea ce nu contează veşnic este o veşnică inutilitate. Dar nu folosi acest principiu drept pretext ca să nu mai faci anumite lucruri doar pentru că nu ai chef :D
este o veşnică inutilitate."
(C.S. Lewis)
Frumos spus. Dar.. este mai puţin frumos când mă gândesc în câte "inutilităţi" mă scald în fiecare zi.. cât timp pierd aiurea.. facând.. mirificul NIMIC! NIMICUL este un fenomen care se extinde uluitor de repede şi nesimţit (nici nu simţim când ne atinge..;)) ). Sorb din nimicul inutil des... şi mă întreb de ce sunt atât de secătuită, de ce nu sunt satisfăcută de ceea ce fac, de ceea ce sunt.
Îmi place să gândesc în termenii lui "azi": azi trebuie să fac aia.. aia... aia... şi.. dacă reuşesc să fac ceea ce îmi propun, simt o oarecare satisfacţie. Dacă nu... este şi mâine o zi. Şi.. nimicul se extinde de la o zi la alta... gândesc în "azi" = gândesc în "nimic".
Cum ar fi să gândesc în "veşnicie"? Ce anume din ceea ce fac va conta în veşnicie? Oare făcutul temelor va conta? :)) Nu prea cred. Dar va conta faptul că voi fi învăţat să fiu responsabilă şi să îmi îndeplinesc îndatoririle. "Cei ce sunt credincioşi în lucrurile mici vor fi credincioşi şi în lucrurile mari"... Oare statul pe mess va conta? :)) :)) hm... nu prea cred... adică.. pierd o grămada de timp pe mess. Inutilitate... Vor conta relaţiile mele şi ceea ce voi fi învăţat din ele.. va conta cât de mult am iubit.. dar.. chiar nu cred că messul este o modalitate foarte inteligentă de a investi în relaţii.
Poate pentru unii este prea mult să audă că trebuie să facă lucruri care vor conta în veşnicie. Ei bine... îmi pare rău pentru ei. Dar am şi pentru ei un exemplu: imaginează-ţi că eşti în clasa a 12-a şi vrei să dai la facultatea de arhitectură. A.. uitasem să menţionez: tu înveţi la un liceu teoretic. Ce vei face? Vei amâna pregătirea de pe o zi pe alta.. gândindu-te că ai atâtea alte lucruri urgente de făcut.. că trebuie să vorbeşti pe mess cu X cu care nu ai mai vorbit de nu ştiu când.. vei amâna pregătirea de pe o zi pe alta... sau vei începe să îţi calculezi bine timpul şi te vei ţine de pregătire (şi vei desena o grămada.. ) ca să intri la facultate?
Viaţa ta e un fel de pregătire pentru viaţa adevărată. Calculează-ţi bine timpul. El trece.. iar tu te vei găsi prins în NIMICUL INUTIL.
Aminteşte-ţi: tot ceea ce nu contează veşnic este o veşnică inutilitate. Dar nu folosi acest principiu drept pretext ca să nu mai faci anumite lucruri doar pentru că nu ai chef :D
Tu cu cine votezi?
Deoarece nu se mai poate cu actuala echipă guvernamentală, Astia s-au gândit să aducă 12 experţi japonezi pe posturile
de miniştrii.
Iată cele 12 nume de miniştrii :
1. Nimika Nuymoka
2. Yaspaga Shidute
3. Wreypostu Daybanu
4. Undeypliku Katesparg
5. Skimbaley Inparay
6. Winoakuma Kusuma
7. Furatzara Kutotu
8. Bagabany Labayatu
9. Totkumita Madeskurk
10.Nufurytu Furyo
11.Latrukata Wikushpaga
12.Yopapnumay Kiolanu
Vai de capul lor de "intelectuali"..."Sefii" Romaniei
de miniştrii.
Iată cele 12 nume de miniştrii :
1. Nimika Nuymoka
2. Yaspaga Shidute
3. Wreypostu Daybanu
4. Undeypliku Katesparg
5. Skimbaley Inparay
6. Winoakuma Kusuma
7. Furatzara Kutotu
8. Bagabany Labayatu
9. Totkumita Madeskurk
10.Nufurytu Furyo
11.Latrukata Wikushpaga
12.Yopapnumay Kiolanu
Vai de capul lor de "intelectuali"..."Sefii" Romaniei
Ridica-ti privirea
Dragul meu, ridică-ţi ochii spre cer
când cerul nu va mai fi albastru, senin.
Nu-i căuta albastrul în ţărână. Atât îţi cer.
Nu te uita că e de nori, de fum, de lacrimi plin.
Nu-i căuta albastrul nici în lacrimile ce-ţi curg
brăzdându-ţi adânc obrajii. Când asupra lor te apleci
îţi vezi propria suferinţă.. nu vezi răsăritul sau un amurg
oglindit. Nu te uita în jos, chiar dacă lacrimile-ţi sunt reci.
Nu căuta albastrul unde nu-i. Aşteaptă..
Cerul e mereu albastru.. dacă de nori e-acoperit
nu-nseamnă că s-a schimbat.. o să treacă..
repet: aşteaptă.. albastrul n-a pierit.
Când va fi noapte, să ştii că la fel a rămas.
Da.. cerul .. doar că acum îi vezi stelele şi luna.
Albastrul s-a întunecat în lumină.. peste un ceas
sau veacuri.. albastrul îţi va fi cununa..
când cerul nu va mai fi albastru, senin.
Nu-i căuta albastrul în ţărână. Atât îţi cer.
Nu te uita că e de nori, de fum, de lacrimi plin.
Nu-i căuta albastrul nici în lacrimile ce-ţi curg
brăzdându-ţi adânc obrajii. Când asupra lor te apleci
îţi vezi propria suferinţă.. nu vezi răsăritul sau un amurg
oglindit. Nu te uita în jos, chiar dacă lacrimile-ţi sunt reci.
Nu căuta albastrul unde nu-i. Aşteaptă..
Cerul e mereu albastru.. dacă de nori e-acoperit
nu-nseamnă că s-a schimbat.. o să treacă..
repet: aşteaptă.. albastrul n-a pierit.
Când va fi noapte, să ştii că la fel a rămas.
Da.. cerul .. doar că acum îi vezi stelele şi luna.
Albastrul s-a întunecat în lumină.. peste un ceas
sau veacuri.. albastrul îţi va fi cununa..
sâmbătă, 27 martie 2010
... in nori
Sunt cu capul în nori.
Aici, precipitaţiile sunt sub formă de curcubee.
Un curcubeu înfăşoară doi sori:
unul e al tău, celălalt e-ascuns în visele mele.
Am prins curcubeul de coadă
şi drumul nu-i mai dau: îl ţin între pleoape
şi-aştept ca ochii mei să vadă
soarele tău. Dar acum e noapte..
Te-am visat. Nu te mai văzusem demult.
Erai tu. Păreai aşa natural, erai aşa de frumos
şi îţi vorbeam , plângeam, încercam să te-ascult
dar nu-nţelegeam cuvintele tale. Eram prea "de folos"
Când m-am trezit.. ai dispărut...
aşa că m-am culcat repede înapoi
alergând, strigând, dorind să visez mai mult..
dar.. un ocean de sori şi-un curcubeu, se află între noi..
Aici, precipitaţiile sunt sub formă de curcubee.
Un curcubeu înfăşoară doi sori:
unul e al tău, celălalt e-ascuns în visele mele.
Am prins curcubeul de coadă
şi drumul nu-i mai dau: îl ţin între pleoape
şi-aştept ca ochii mei să vadă
soarele tău. Dar acum e noapte..
Te-am visat. Nu te mai văzusem demult.
Erai tu. Păreai aşa natural, erai aşa de frumos
şi îţi vorbeam , plângeam, încercam să te-ascult
dar nu-nţelegeam cuvintele tale. Eram prea "de folos"
Când m-am trezit.. ai dispărut...
aşa că m-am culcat repede înapoi
alergând, strigând, dorind să visez mai mult..
dar.. un ocean de sori şi-un curcubeu, se află între noi..
Alta matematica
Am încercat să te scad, să te-anulez din vise şi din gânduri.
Te notasem cu zero şi m-aşteptam să fii nul.
Dar tu.. fără să te fi chemat, te aflai în spaţiul dintre rânduri.
Erai acolo, oriunde.. şi totuşi.. erai nul.
Când te-am notat cu un infinit,
împărţeam totul la tine
şi obţineam zerouri limitate. Iar când m-am împărţit
şi eu.. n-a mai rămas nimic din mine.
Ai fost o vreme "infinit". Te căutam în toate,
nu te găseam deloc. Când eşti, când dispari şi taci,
când apari, când te ascunzi.. fără reguli sau formule care poate
te-ar fi ţinut să fii "ceva". Ce faci?
Am încercat în secunde să te măsor
şi o mie de ani întro clipă s-au stins când te-am pătruns,
dar zile fără număr în veacuri şi milenii mă frământă, mă dor
căci tu.. iar taci.. iar te-ai ascuns.
Nu te înţeleg în matematica mea.
Rămâi cu bine.. în lumea ta..
PS: Citeste si Nichita Stanescu-Alta matematica ;)
Te notasem cu zero şi m-aşteptam să fii nul.
Dar tu.. fără să te fi chemat, te aflai în spaţiul dintre rânduri.
Erai acolo, oriunde.. şi totuşi.. erai nul.
Când te-am notat cu un infinit,
împărţeam totul la tine
şi obţineam zerouri limitate. Iar când m-am împărţit
şi eu.. n-a mai rămas nimic din mine.
Ai fost o vreme "infinit". Te căutam în toate,
nu te găseam deloc. Când eşti, când dispari şi taci,
când apari, când te ascunzi.. fără reguli sau formule care poate
te-ar fi ţinut să fii "ceva". Ce faci?
Am încercat în secunde să te măsor
şi o mie de ani întro clipă s-au stins când te-am pătruns,
dar zile fără număr în veacuri şi milenii mă frământă, mă dor
căci tu.. iar taci.. iar te-ai ascuns.
Nu te înţeleg în matematica mea.
Rămâi cu bine.. în lumea ta..
PS: Citeste si Nichita Stanescu-Alta matematica ;)
Ai mei "perfecti"
Mi-a plăcut să cred că unii oameni sunt perfecţi.
Aşa că i-am aşezat pe un piedestal şi i-am încoronat
cu idealurile mele de măreţ, sublim şi minunat.
Mă uitam cu admiraţie la ei.. erau perfecţi.
Unul dintre ei vorbea atât de frumos şi cutremurător
încât, fermecată, m-am gândit că toţi ar trebui să vorbească
atât de profund şi cu-asemenea putere neomenească.
Şi-am pus această "coroană" pe capul tuturor.
Un altul cânta, altul scria, altul era....
Fiecare făcea sau era ceva minunat
şi-am strâns toate coroanele şi le-am aşezat
cu grijă pe fruntea perfectă ce-ncepuse-a se pleca..
Şi oamenii mei perfecţi stăteau obosiţi şi apăsaţi
sub coroane pe care nici eu nu le purtam..
Dar ce conta? Erau oamenii mei perfecţi
ce deveneau şi mai perfecţi pe măsură ce-i perfecţionam..
Aşa că i-am aşezat pe un piedestal şi i-am încoronat
cu idealurile mele de măreţ, sublim şi minunat.
Mă uitam cu admiraţie la ei.. erau perfecţi.
Unul dintre ei vorbea atât de frumos şi cutremurător
încât, fermecată, m-am gândit că toţi ar trebui să vorbească
atât de profund şi cu-asemenea putere neomenească.
Şi-am pus această "coroană" pe capul tuturor.
Un altul cânta, altul scria, altul era....
Fiecare făcea sau era ceva minunat
şi-am strâns toate coroanele şi le-am aşezat
cu grijă pe fruntea perfectă ce-ncepuse-a se pleca..
Şi oamenii mei perfecţi stăteau obosiţi şi apăsaţi
sub coroane pe care nici eu nu le purtam..
Dar ce conta? Erau oamenii mei perfecţi
ce deveneau şi mai perfecţi pe măsură ce-i perfecţionam..
vineri, 26 martie 2010
Ne dorim pace mondiala.. dar traim in razboi cu fratii si vecinii nostri. Daca ar fi razboi.. poate am ne-am iubi mai mult aproapele, stiind ca exsita posibilitatea ca ori noi, ori el sa nu mai fie. Ne uitam la televizor si ramanem socati urmarind imaginile cu victimele nevinovate ale razboaielor. Ne mai uitam si pe Animal Planet si suntem sensibilizati de mieunatul tragic al unei pisicute care
nu a mai mancat de o saptamana si se taraie pe trotuar si ne intrebam cum pot oamenii sa permita ca un animal mic si inocent sa sufere asa. Dar langa noi se afla atatia oameni care nu au unde sta si nu au ce manca.. dar mana lor intinsa o vedem in fiecare zi. Asa ca devine o piesa de decor. Mergem pe strada si vedem "trotuarul si o mana intinsa" si trecem mai departe. Acesta este decorul citadin!
Suntem ingroziti cand auzim ca "in alta parte", "cineva necunoscut" traieste o trauma. Si ne place sa auzim vesti ca "acel cineva necunoscut" si-a revenit in mod miraculos si prietenii lui apropiati l-au sprijinit si asa mai departe. Dar cand cineva apropiat noua traieste o drama sau o trauma.. noi... noi suntem prea ocupati cu scoala sau cu serviciul, cu familia noastra sau cu propriul nostru eu si.. ne gandim ca se va gasi altcineva care sa ii fie alaturi. Nu noi..
E mai usor sa simti impreuna cu cineva pe care nu-l cunosti decat sa iti pese de cei de langa tine pentru care ar trebui sa te implici clipa de clipa. Cei din jurul tau devin, pe zi ce trece, simple obiecte de decor care se invechesc pe nesimtite. Te obisnuiesti cu ei si nu ii mai iubesti ca la inceput. Dar e asa fascinant sa cunosti pe cineva nou! Sau macar sa auzi despre cineva care face ceva emotionant si sa il admiri si sa iti doresti sa fii in preajma lui! Dar.. si "acel cineva emotionant" va deveni o piesa de decor.
Acesta este un manifest impotriva pacii mondiale. Cand sunt razboaie, oamenii devin mai umani. Iubesc mai mult. Iubesc pentru ca s-ar putea ca a doua zi sau in clipa urmatoare sa nu mai traiasca. Iubesc si se sacrifica.
Dar cand oamenii traiesc bine... construiesc, nesimtit, nesimtiti, pe nesimtite, un cadru confortabil in care totul devine o simpla piesa de decor.
Confortul si obisnuinta.. sunt mai grave decat razboiul. Ucid mai mult. Ucid ceea ce este viu in tine. Razboiul ucide doar trupul, dar acestea iti ucid duhul. Sau macar il schilodesc.
Incepeti razboaie, poate se mai trezesc oamenii! Poate o sa il caute mai mult pe Dumnezeu! Poate se vor gandi mai mult la viata ! Poate vor invata sa isi traiasca clipa cu intelepciune! Poate vor invata sa iubeasca!
nu a mai mancat de o saptamana si se taraie pe trotuar si ne intrebam cum pot oamenii sa permita ca un animal mic si inocent sa sufere asa. Dar langa noi se afla atatia oameni care nu au unde sta si nu au ce manca.. dar mana lor intinsa o vedem in fiecare zi. Asa ca devine o piesa de decor. Mergem pe strada si vedem "trotuarul si o mana intinsa" si trecem mai departe. Acesta este decorul citadin!
Suntem ingroziti cand auzim ca "in alta parte", "cineva necunoscut" traieste o trauma. Si ne place sa auzim vesti ca "acel cineva necunoscut" si-a revenit in mod miraculos si prietenii lui apropiati l-au sprijinit si asa mai departe. Dar cand cineva apropiat noua traieste o drama sau o trauma.. noi... noi suntem prea ocupati cu scoala sau cu serviciul, cu familia noastra sau cu propriul nostru eu si.. ne gandim ca se va gasi altcineva care sa ii fie alaturi. Nu noi..
E mai usor sa simti impreuna cu cineva pe care nu-l cunosti decat sa iti pese de cei de langa tine pentru care ar trebui sa te implici clipa de clipa. Cei din jurul tau devin, pe zi ce trece, simple obiecte de decor care se invechesc pe nesimtite. Te obisnuiesti cu ei si nu ii mai iubesti ca la inceput. Dar e asa fascinant sa cunosti pe cineva nou! Sau macar sa auzi despre cineva care face ceva emotionant si sa il admiri si sa iti doresti sa fii in preajma lui! Dar.. si "acel cineva emotionant" va deveni o piesa de decor.
Acesta este un manifest impotriva pacii mondiale. Cand sunt razboaie, oamenii devin mai umani. Iubesc mai mult. Iubesc pentru ca s-ar putea ca a doua zi sau in clipa urmatoare sa nu mai traiasca. Iubesc si se sacrifica.
Dar cand oamenii traiesc bine... construiesc, nesimtit, nesimtiti, pe nesimtite, un cadru confortabil in care totul devine o simpla piesa de decor.
Confortul si obisnuinta.. sunt mai grave decat razboiul. Ucid mai mult. Ucid ceea ce este viu in tine. Razboiul ucide doar trupul, dar acestea iti ucid duhul. Sau macar il schilodesc.
Incepeti razboaie, poate se mai trezesc oamenii! Poate o sa il caute mai mult pe Dumnezeu! Poate se vor gandi mai mult la viata ! Poate vor invata sa isi traiasca clipa cu intelepciune! Poate vor invata sa iubeasca!
Doar atat?
Mă întrebam uneori dacă mai trăieşti
în spatele fotografiilor prăfuite.
Aşa că le-am decupat ochii,
am privit pe furiş spre stânga,
spre dreapta,
am privit pe furiş prin tine..
Da.. aşa e..
e doar hârtie..
în spatele fotografiilor prăfuite.
Aşa că le-am decupat ochii,
am privit pe furiş spre stânga,
spre dreapta,
am privit pe furiş prin tine..
Da.. aşa e..
e doar hârtie..
Numele tau
Dacă aş uita cum te cheamă
nu te-aş mai striga deloc.
Doar dacă aş uita cum te cheamă
aş tăcea.
Vorbesc mult. Poate numele tău
are o grămada de nume
şi de aceea vorbesc mult.
Ce ştii tu.. de fiecare dată când rostesc un cuvânt
sper ca acela să fie numele tău.
Poate chiar am uitat cum te cheamă..
vorbesc mult,
poate vei răspunde unui cuvânt, unui nume.
Cum te cheamă? Doare?
Strâng în pumni..
Doare numele tău..
Intuneric
Doamne, drumul pe care merg acum
e inecat in intuneric
iar intunericul ma prinde de glezne
asemeni degetelor lungi ale unei ape reci
ce ma-nfasoara si-mi taie rasuflarea.
Doamne, intunericul mi-a cuprins genunchii
ce cad prea rar in rugaciune..
iar rugaciunile devin
un strigat stins si inecat de plans..
imi tremura genunchii
zdrobiti de intuneric.
Si ochii, buzele si umerii
cuprinsi de intuneric
s-apleaca si se-ndoaie
si sunt cuprinsi de apa..
Pana cand?
Cand ai sa Te-arati?
In jur e numai apa.
joi, 25 martie 2010
Spectacol
Un mesaj pentru copiii/tinerii care vor sa faca muzica: iti trebuie talent si apoi investitii, nu invers!
Cenaclul nostru este si va fi mereu deschis copiilor si tinerilor talentati care doresc sa cante o muzica frumoasa scrisa pe versuri de calitate . Genul major de muzica pe care il promovam este muzica folk acompaniata la chitara . In cadrul repetitiilor ( care sunt gratuite ) facem si curs de chitara , nu numai vocal .
Observ ca foarte multi tineri isi cumpara chitari si vor deodata sa cante muzica rock . Cred ca majoritatea dintrei ei se afala intr-o mare eroare din doua motive :
1.Nu i-a testat nimeni ca sa le spuna ca au talent la muzica .
2.Nu stiu aproape nimic despre muzica
Recomand tinerilor entuziasti care doresc sa faca muzica sa treaca un pic si pe la noi la cenaclu sa stam de vorba poate putem sa le dam un sfat .Unii dintre ei isi forteaza parintii sa le cumpere chiar lucruri mai sofisticate cum ar fi amplificatoare , mixere si efecte fara ca sa fi inceput macar sa patrunda acest domeniu foarte greu al muzicii . Eu cred ca lucrurile trebuie luate treptat .Nu se poate sari peste niste etape de pregatire !
Asadar suntem deschisi si spre dialog . Va astept cu mare drag sa veniti la repetitiile noastre , sa stam de vorba , sa ne ascultati cum cantam live si noi sa va ascultam pe voi chiar daca nu vreti sa faceti parte din cenaclul nostru .Consider ca orice schimb de experienta este binevenit .
De asemenea va rog sa ne scuzati de pe acum cei care veti fi respinsi , cei care veti " pica " testarea noastra .Nu putem accepta in cenaclul nostru decat copii si tineri foarte talentati pentru ca aici noi facem performanta nu invatamant de mase .Testarea este destul de directa si rapida si de aceea poate parea un pic cam dura .Motivul este ca nu avem timp sa ne intindem prea mult cu testarile pentru ca avem si repetitii de facut la intalnirile noastre .
Norii
Norii albi
goneau pe cerul înnoptat
spre dimineaţa următoare
încât pământul
părea că şi-a pierdut orice sfoară, pârghie sau degete
prin care se agăţa de cer
iar cerul a luat-o razna,
jucând în jurul lui.
Norii nemişcaţi pluteau spre alt răsărit,
agăţând colţul privirii şi al sufletului
şi trăgându-l printre munţi.
În urmă, rămâne un gol.
Poate mi-l va umple o avalanşă... poate-l va umple
cu vârfuri de munţi.
Norii goneau spre ziua de mâine
agăţând vârfuri de crengi, acoperişuri,
agăţând vârful degetelor
pe care le-ndreptasem aievea
să-ţi desluşesc chipul în întuneric.
Erai doar o iluzie. Un abur.
La fel ca norii de pe cer
şi timpul pierdut printre ei..
goneau pe cerul înnoptat
spre dimineaţa următoare
încât pământul
părea că şi-a pierdut orice sfoară, pârghie sau degete
prin care se agăţa de cer
iar cerul a luat-o razna,
jucând în jurul lui.
Norii nemişcaţi pluteau spre alt răsărit,
agăţând colţul privirii şi al sufletului
şi trăgându-l printre munţi.
În urmă, rămâne un gol.
Poate mi-l va umple o avalanşă... poate-l va umple
cu vârfuri de munţi.
Norii goneau spre ziua de mâine
agăţând vârfuri de crengi, acoperişuri,
agăţând vârful degetelor
pe care le-ndreptasem aievea
să-ţi desluşesc chipul în întuneric.
Erai doar o iluzie. Un abur.
La fel ca norii de pe cer
şi timpul pierdut printre ei..
marți, 23 martie 2010
Adevarata fata
-Buna, Florica! Ce faci?
-Mersi,bine!
Te iubesc Florica, spune el transpirand de emotie. ( era idiot, spunanadu-i "te iubesc", cararea pe mijloc ii dadea un aer si mai stupid)
Si eu! Mai mult ca orice pe lume!spuse ea. Te iubesc mult Gigel!
( cu ce drept sa judec eu trairea Floricai? Ea, fata simpla...din provincie,profesoara. Cu aspiratii de titularizare si..cariera didactica. Hmm...Florica,nume de profesoara. Florica? Da,ea e importanta,e profa de Socio-Umane...si are aspiratii cum sa le numim: intelectuale; sa-si dea gradul I, sa arate ca stie, ca poate, ca vrea. Iar elevii trebuie sa o asculte, sa-i soarba stiinta far' de stiinta, sa fie disciplinati ca doar deh.. sunt viitoare cadre didactice)
-Eu... Florica, contribui prin activitatea mea, la formarea viitorilor invatatori,a cadrelor didactice de maine. Eu,Florica, asigur patriei un luminos viitor. Dar nu vad bezna in care imi duc existenta. (Florica nu e o persoana.Nu e ea, e.....EA.E paradigma, e modelul negativ al pervertirii interioare,al mortii precoce.)
( Florica, viitoare mama,El....tanar asistent universitar,iarna poarta indispensabili, sa nu raceasca.Sau, mai pe romaneste...izmene. La consiliile profesorale e important, sta picior peste picior si i se vede bucata de "indispensabil".Peroreaza despre viitorul invatamantului si despre sanctiunile disciplinare ale nesimtitei de eleve care nu l-a salutat si a chiulit de la ora.Iar Florica il divinizeaza...Seara, in pat, dialogheaza despre note si ce s-a discutat la consiliu.Si....isi perpetueaza specia, printr-un ingeras, micutzul X-ulica,ce va avea un viitor luminos, cu doi parinti intelectuali...El se spala mai rar iarna pe cap, poate raci.Are putine sacouri si alea cu matreata, de la caciula pe care o poarta cateva luni pe an. Ea, Florica, isi face permanent,la coaforul de cartier, ca doar nah...maine va preda elevilor. Are emotii, isi va da deful sau gradul II si o va asista directoarea la ora.Va spune fetelor pe numele de familie, ca nah,asa e mai...profesoara... Vara, se va duce in clasicul concediu pe litoral, la pret redus, bilet prin sindicat, luat de la FSLI. Vai!!Daca sta prea mult la soare, se inroseste, e blonda si se face ca racul, dar pe cine intereseaza?! Gigel priveste, inghitind in sec la doua tipe de vreo 17-18 ani. Si apoi ii spune Floricai:...-Draga, ce tineret mai avem, uite asa se duce tara de rapa...Florica se uita la randu-i la cel cu piept paros de pe cearceaful de alturi si ce gandeste:Pai da, asta are bani, nu ca idiotul de sot.Ei, dar..lasa, sunt intelectuala, el ma iubeste.
Se pregatesc apoi, veniti din concediu, de planificarile anuale)
-Gigel, maine am lectie deschisa! Vine doamna directoare si cu inspectoarea X-ulescu Protopopescu.
-Lasa, tu esti asa de pregatita Florica, te vei descurca!
(El, cand vine acasa si ea e la,ore, acceseaza site-uri porno...Ea, nefericita, da anunturi pe matrimoniale pe net. Si mai apoi X-ulica suge nevinovat suzeta, cu un viitor(cica) luminos asigurat.)
SPUNE-MI! Esti de acord cu familii dintr-astea? Care habar nu au ce sunt? Care traiesc din prejudecati si se inseala pe ei, el pe el si apoi pe ea, ea pe ea si apoi pe el?? Si totusi...sunt atatea familii asa...
-Mersi,bine!
Te iubesc Florica, spune el transpirand de emotie. ( era idiot, spunanadu-i "te iubesc", cararea pe mijloc ii dadea un aer si mai stupid)
Si eu! Mai mult ca orice pe lume!spuse ea. Te iubesc mult Gigel!
( cu ce drept sa judec eu trairea Floricai? Ea, fata simpla...din provincie,profesoara. Cu aspiratii de titularizare si..cariera didactica. Hmm...Florica,nume de profesoara. Florica? Da,ea e importanta,e profa de Socio-Umane...si are aspiratii cum sa le numim: intelectuale; sa-si dea gradul I, sa arate ca stie, ca poate, ca vrea. Iar elevii trebuie sa o asculte, sa-i soarba stiinta far' de stiinta, sa fie disciplinati ca doar deh.. sunt viitoare cadre didactice)
-Eu... Florica, contribui prin activitatea mea, la formarea viitorilor invatatori,a cadrelor didactice de maine. Eu,Florica, asigur patriei un luminos viitor. Dar nu vad bezna in care imi duc existenta. (Florica nu e o persoana.Nu e ea, e.....EA.E paradigma, e modelul negativ al pervertirii interioare,al mortii precoce.)
( Florica, viitoare mama,El....tanar asistent universitar,iarna poarta indispensabili, sa nu raceasca.Sau, mai pe romaneste...izmene. La consiliile profesorale e important, sta picior peste picior si i se vede bucata de "indispensabil".Peroreaza despre viitorul invatamantului si despre sanctiunile disciplinare ale nesimtitei de eleve care nu l-a salutat si a chiulit de la ora.Iar Florica il divinizeaza...Seara, in pat, dialogheaza despre note si ce s-a discutat la consiliu.Si....isi perpetueaza specia, printr-un ingeras, micutzul X-ulica,ce va avea un viitor luminos, cu doi parinti intelectuali...El se spala mai rar iarna pe cap, poate raci.Are putine sacouri si alea cu matreata, de la caciula pe care o poarta cateva luni pe an. Ea, Florica, isi face permanent,la coaforul de cartier, ca doar nah...maine va preda elevilor. Are emotii, isi va da deful sau gradul II si o va asista directoarea la ora.Va spune fetelor pe numele de familie, ca nah,asa e mai...profesoara... Vara, se va duce in clasicul concediu pe litoral, la pret redus, bilet prin sindicat, luat de la FSLI. Vai!!Daca sta prea mult la soare, se inroseste, e blonda si se face ca racul, dar pe cine intereseaza?! Gigel priveste, inghitind in sec la doua tipe de vreo 17-18 ani. Si apoi ii spune Floricai:...-Draga, ce tineret mai avem, uite asa se duce tara de rapa...Florica se uita la randu-i la cel cu piept paros de pe cearceaful de alturi si ce gandeste:Pai da, asta are bani, nu ca idiotul de sot.Ei, dar..lasa, sunt intelectuala, el ma iubeste.
Se pregatesc apoi, veniti din concediu, de planificarile anuale)
-Gigel, maine am lectie deschisa! Vine doamna directoare si cu inspectoarea X-ulescu Protopopescu.
-Lasa, tu esti asa de pregatita Florica, te vei descurca!
(El, cand vine acasa si ea e la,ore, acceseaza site-uri porno...Ea, nefericita, da anunturi pe matrimoniale pe net. Si mai apoi X-ulica suge nevinovat suzeta, cu un viitor(cica) luminos asigurat.)
SPUNE-MI! Esti de acord cu familii dintr-astea? Care habar nu au ce sunt? Care traiesc din prejudecati si se inseala pe ei, el pe el si apoi pe ea, ea pe ea si apoi pe el?? Si totusi...sunt atatea familii asa...
joi, 18 martie 2010
CRIZA LECTURII??
COMUNICAREA SI (INTER)CUNOASTEREA
Lucrand impreuna la acest proiect,am constatat cateva aspecte noi ale caracterului colegei mele,Alina. Aceasta are un stil de comunicare pro-activ si persuasiv. Stie sa-si impuna punctul de vedere intr-un mod adecvat si nederanjant. Ce am mai apreciat la ea,este faptul ca primeste feed-backul intr-un mod defensiv si accepta ceea ce i se spune si il transmite la randu-i incepand mereu cu ceva pozitiv,concret si mereu este descriptiva si nu evaluativa. Am mai observat la ea faptul ca mereu avea o pozitie relaxata,privirea ii era semnificativa,nu folosea foarte multe pauze de vorbire si avea mereu miscrile subtile. Ce am mai observat la colega mea este faptul ca se vocaliza de fiecare data pe vorbitor,pastra contactul vizual si imi acorda atentie sentimentelor. Ca o concluzie pot scrie despre Alina ca este un partener de comunicare in care te poti baza ,in care poti avea incredere si care cu siguranta nu te va dezamagi.
Lucrand impreuna la acest proiect,am constatat cateva aspecte noi ale caracterului colegei mele,Alina. Aceasta are un stil de comunicare pro-activ si persuasiv. Stie sa-si impuna punctul de vedere intr-un mod adecvat si nederanjant. Ce am mai apreciat la ea,este faptul ca primeste feed-backul intr-un mod defensiv si accepta ceea ce i se spune si il transmite la randu-i incepand mereu cu ceva pozitiv,concret si mereu este descriptiva si nu evaluativa. Am mai observat la ea faptul ca mereu avea o pozitie relaxata,privirea ii era semnificativa,nu folosea foarte multe pauze de vorbire si avea mereu miscrile subtile. Ce am mai observat la colega mea este faptul ca se vocaliza de fiecare data pe vorbitor,pastra contactul vizual si imi acorda atentie sentimentelor. Ca o concluzie pot scrie despre Alina ca este un partener de comunicare in care te poti baza ,in care poti avea incredere si care cu siguranta nu te va dezamagi.
sâmbătă, 13 martie 2010
Un nod
In fiecare vis mai fac un nod
sa nu raman uitata pe un pod;
in fiecare dor agat o amintire
sa nu ma fure apa-ntr-o clipire;
in fiecare drum strivesc o piatra
sa nu se stinga lacrima in vatra;
in fiecare suflet ma strecor
sa fu plecarii tristul cititor;
in fiecare EU ma simt pierduta
si-alerg din stei in stei precum o ciuta.
sa nu raman uitata pe un pod;
in fiecare dor agat o amintire
sa nu ma fure apa-ntr-o clipire;
in fiecare drum strivesc o piatra
sa nu se stinga lacrima in vatra;
in fiecare suflet ma strecor
sa fu plecarii tristul cititor;
in fiecare EU ma simt pierduta
si-alerg din stei in stei precum o ciuta.
vineri, 5 martie 2010
Gandul
Gandul noptii m-a pierdut in zi,
in lumina soarelui de primavara
care-a fost odata si nu va mai fi
decat vis tradat odinioara.
Gandul zile m-a gasit in noapte
omorand in noapte un pacat primar;
zgribulita-n luna, ascunsa de soapte,
mi-am sorbit otrava. Un ultim pahar!
Gandul vietii m-a ranit cu fumul
arderii cuvantului in dor,
vantu-a-mprastiat in spatiu scrumul
orelor cazute dintr-un nor.
Gandul sortii mi-a zambit discret
coborand in graba peste azi si ieri
si-mi ingana-n clipa acelasi secret
venit de aproape si de nicaieri.
in lumina soarelui de primavara
care-a fost odata si nu va mai fi
decat vis tradat odinioara.
Gandul zile m-a gasit in noapte
omorand in noapte un pacat primar;
zgribulita-n luna, ascunsa de soapte,
mi-am sorbit otrava. Un ultim pahar!
Gandul vietii m-a ranit cu fumul
arderii cuvantului in dor,
vantu-a-mprastiat in spatiu scrumul
orelor cazute dintr-un nor.
Gandul sortii mi-a zambit discret
coborand in graba peste azi si ieri
si-mi ingana-n clipa acelasi secret
venit de aproape si de nicaieri.
marți, 19 ianuarie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)