Lorelay

La prima vedere, iti pare ideala, fata cuminte, sfioasa si la locul ei. Intr-un fel ai dreptate, dar mult mai mult decat ai dreptate, gresesti. Oricand o sa crezi ca o cunosti cu adevarat, nu o sa ai in palme decat un capat al firului de ata care duce spre sufletul ei. Ca sa ajungi la celalalt capat trebuie sa fii cel putin extraordinar. Ea e o persoana a contrastelor. Nu o sa stii niciodata ce se ascunde in spatele ochilor mari si frumosi, cu genele cele mai lungi si arcuite pe care le-ai vazut vreodata. Sa nu te uiti la ei prea mult, pentru ca o sa ajunga sa te bantuie precum o fantoma palida dintr-o carte al carei titlu l-ai uitat. Da, o sa ti se para ca ochii ei pot zambi fara gura, si o sa ai dreptate. Delicatetea gesturilor ei o sa te hipnotizeze, dar nu te sfii sa o studiezi indelung – e prea visatoare ca sa observe. Am incercat sa nu spun ca “e o persoana deosebita”, pentru ca asta e parerea mea despre toti cei carora le-am oferit un loc special in sufletul meu, dar cliseul acesta e atat de valabil in cazul ei, incat nu ma pot abtine. E o persoana deosebita! Se bucura de viata la fel cum se bucura insetatul care gaseste un izvor in desert. Lucrurile pe care majoritatea oamenilor nu le observa, au pentru ea o importanta nemarginita. O incanta fiecare apus si rasarit, fiecare zi de vara, fiecare stea de pe cer, fiecare picatura de ploaie care nu o atinge, o doare…
Uneori priveste cuminte la copilasi cu parul cret, alteori la motociclete zgomotoase, tatuaje si geci de piele. Daca o cunosti, inseamna ca sunteti prieteni. Felul ei de a fi atrage oameni din toate sortimentele si toti o vor in preajma lor. Daca vreodata s-ar hotari sa intre in politica, ar fi singura persoana din acest domeniu despre care nimeni nu ar vorbi urat. Cum de ce? Pentru ca e o persoana deosebita, nu v-am spus? Nu ar fi niciodata nepoliticoasa sau rautacioasa cu cineva. Necuratul insusi ar primi, eventual, o privire uracioasa din partea ei pentru toate relele pe care le-a savarsit.
M-am gandit mult la pseudonimul ei si in sfarsit am ajuns la “Lorelay” din “Gilmore girls” pentru ca nu imi pot imagina o asemanare mai buna. Nu mi-e greu sa inchid ochii si sa o vizualizez pe ea peste 20 de ani. Acelasi chip frumos, cald si iubitor, aceleasi dansuri timide ale gesturilor, acelasi par incredibil…Probabil ridurile din jurul gurii o sa ii fie putin mai accentuate, din cauza zambetului prietenos omniprezent. Stelutele de ras din privirea ei o sa isi pastreze intensitatea, iar pe sub perdeaua genelor dese o sa se vada aceleasi tarantule de pe fundul marii, care vor sa fie ochii ei.
Baiatul care o sa ii castige inima s-a nascut, probabil sub cea mai norocoasa stea. Insa, cel mai mult ii invidez pe micutii care o sa ii spuna “mama”. Ei nu o sa o auda niciodata spunand “Nu face asta, e periculos”, ci mai degraba “Distractie placuta!”, sau si mai probabil “Vin si eu! “. Ca si pe Lorelay Gilmore, o vad pe ea pictand peretii camerei pentru a indulci atmosfera, o vad realizand cu mainile ei cele mai frumoase si neasteptate cadouri, o vad sarbatorind zile obisnuite de joi cu entuziasmul pe care numai Craciunul il poate aduce cu sine, o vad dansand pe cele mai inalte tocuri pana dimineata, singura, la un chef plictisitor, la care nimeni nu se distreaza in afara de ea. O sa faca deseori lucruri dintre cele mai stranii, dar nu iti dai seama de ce nu poti sa o consideri nebuna. O sa privesti fascinat cum decupeaza bucati din noul covor, din motive doar de ea stiute si o sa fi tentat sa ii oferi ajutor. Nu te stradui sa intelegi de ce isi doreste cu ardoare un caine husky, in timp ce pisicile o inspaimanta – au incercat si altii. Nu, dragii mei. Lorelay a noastra nu batjocoreste clipele pretioase pe care fiecare zi ni le pune, generoasa, in stapanire. Ea stie sa faca limonada dulce din cele mai acre lamai ale sortii. Orice moment petrecut in preajma ei iti imbogateste sufletul mai mult decat orice carte citita.
“Lorelay” insasi e o lectie de viata. Fa cunostinta cu ea. Invat-o. Nu o sa te intorci neschimbat.

H2O versus H2O

Cerurile-şi apleacă norii pe pământ,
Îl cuprind, îl topesc, îl sfărâmă în vânt..
Cerul se apleacă, obosit şi greoi
Şi-şi varsă amarul în fulgere şi ploi.

Pământul uitase demult de cer.
"La ce să-mi ridic ochii? La ce sa mai sper?
Să văd iar norii cuprinzându-mi ochii?
Pentru ce plâng? Pentru ce-şi plouă stropii?"

S-aşează răniţi norii – în straturi lâncezânde..
Chiar şi durerea lor pare ape revărsânde –
Îşi plâng încet pământul care i-a respins,
Îi plouă-nsetat orice bob de ţărână ce poate fi plouat.

Îmi topeşte inima – îmi topeşte ţărâna uscată
Ca pe-un trup acid.. o soarbe toată
Şi-mi plouă-napoi... numai apă..
Apă de ploaie.. apă de nori.. apă de apă.

Batranete fara tinerete si moarte fara de viata

Îmi voi ridica ziduri împrejurul sufletului meu
iar când voi urca pe înălţimi
pentru a vedea munţii şi cerul..
voi privi zidul..îi voi mesteca pietrele..
cu mintea, cu gândul,
pentru că toată viaţa
am ridicat ziduri inutile, nimănui,
iar când mi-am deschis porţile..
le-am deschis să le bată vântul..

Şi-mi voi tăia cărărui
prin mărăciniş şi întunecimi neumblate
pân' voi obosi
şi-mi voi retrage mâinile..
căci în urma mea.. spinii au crescut la loc..
poate-i voi strânge,
poate voi face un foc
şi voi lăsa să-mi ardă cărările închise.

Şi voi îmbătrâni
şi-mi voi aşeza sufletul obosit pe marginea unui drum
şi voi privi în urmă..
cum am trăit o bătrâneţe fără tinereţe
şi-o moarte fără de viaţă..
căci mi-am ridicat ziduri,
mi-am închis porţile,
am lăsat mărăcinii să crească la loc
şi i-am lăsat pe alţii să trăiască,
să zboare,
să cânte,
să iubească,
să creadă,
să spere,
să fie.

Se poate oare?

Mi-e frică.
Atât de frică, încât tac. Nu mai sunt stăpâna paşilor mei, ca înainte, şi nu-mi dau seama dacă nu pot sau nu vreau să îi opresc. De ce mă îndrept, fără să tremur, spre ceva care mă sperie ? De ce îmi ridic privirea, ca să-mi preschimbe soarele întreaga lume în culori şi să mă lase oarbă ?
Nu înţeleg… În loc să mă răsucesc pe călcâie şi să fug oriunde altundeva, rămân. Aştept.
Parcă trăiesc un vis în care mă urmăreşte un pericol şi oricât aş vrea, nu pot nici să mă mişc, nici să vorbesc. Cineva m-a încuiat în mine.
De ce în loc să ţip înspăimântată, să strâng din dinţi şi din pumni şi să insist să fiu coborâtă pe pământ, îmi legăn liniştită picioarele prin aer, în timp ce mă îndepărtez tot mai mult de siguranţa cunoscutului ? Cine-i fiinţa asta nebună care priveşte zâmbind perspectiva prăbuşirii ?
Nu doar îmi place golul ce mă apasă pe piept, dar îl caut şi îl mai vreau.
Sigur, dacă o să cad, mă tem de momentul în care o să-mi întind, din instinct, mâinile în căutarea unei salvări care nu există. Mă tem de sentimentul de neputinţă şi disperare, dinainte să mă prăbuşesc. Căderea o să fie scurtă. O să-mi ţin ochii strâns închişi şi nu o să scot niciun sunet.
Până atunci, încep să mă obişnuiesc cu înălţimea. Lumea şi oamenii par atât de departe, încât nu mai contează. Nu ştiu cine sunt şi uit că am fost una dintre ei. Sunt aşa de sus, încât văd marea.
Şi ştii ceva ? Merită.
Se poate, oare, să îţi fie dor de mare dacă n-ai văzut-o niciodată ?

Nu asa

Suntem învăţaţi să primim totul de-a gata:
Introducem moneda şi primim ciocolata
Din tonomat.
Astfel, ne-am obişnuit să vedem imediat un rezultat
Al căutarii noastre... al efortului depus..
Ne-ar placea ca nici să nu fi ajuns
Gândul nostru să se transforme în vorbe sau în fapte
Şi să vedem deja cum iau formă ceea ce dorim: rezultate.
Ne-ar placea să mergem să culegem roada
Imediat ce am semanat. Ce să faci... graba..
Nerăbdarea.. presiunea timpului.. presiunea eului,
Numeşte-o cum vrei..
Ne-am obişnuit să primim imediat răspuns
La întrebările noastre.. să nu rămână nimic nepătruns
De raţiune, de logica. Pentru orice – vrem explicaţii
Iar dacă nu le primim, le consideram aberaţii.
Dorim să înţelegem totul...
De unde a apărut Dumnezeu?
Mai exista? Îi pasă de cine sunt eu?
Mă vede? M-aude?
Ne rugăm lui Dumnezeu
Doar atunci când ne e greu.
L-am transformat într-un tonomat
Care răspunde automat
La toate rugăciunile noastre:
"Doamne, dă-mi!"
"Doamne, fă-mi!"
Iar atunci când nu primim ceea ce vrem
Ţipăm în gura mare că nu credem
Că exista Dumnezeu.
Atunci când El nu ne dă ceea ce dorim pe moment,
Ne plângem că avem un Dumnezeu indiferent.

"Toate la timpul lor. Răbdare. Aşteaptă."
Nu. Noi suntem o generaţie prea deşteaptă.
Noi ştim ce e bine şi în ce măsură,
Ştim când să tăcem şi când să dăm din gură.
Noi vrem totul ACUM. INSTANT!
Noi vrem un Dumnezeu instant, modernizat,
Manipulabil, dresat.

Am uitat să iubim. De fapt, nici nu am ştiut vreodată.
Venim înaintea lui Dumnezeu cu inimile de piatră
Şi îi cerem să ne asculte, să ne facă fericiţi
Dar, în neştiinţa noastră, cădem la pământ, zdrobiţi...
Cum să înţelegem dragostea Lui? Ne-ar trebui o altă viaţă
În care să o luăm de la început, cu un nou duh, cu o nouă speranţă..
Da.. ar trebui să murim şi apoi să ne naştem din nou...
Dar cine e nebun să creadă că poate primi un aşa cadou?
Cine e atât de nebun? Doar cel ce crede..
Dumnezeu nu vrea să introduci câteva monede în tonomat,
Să îi inchini o jertfa, să îi spui o rugăciune, un cântec.. automat.
El vrea ca tu să i te aduci jertfa pe tine:
Tu: voinţa ta, gândurile tale, viata ta. Tu: în întregime.
El vrea să îţi sfărâme inima de piatră.
El vrea să-ţi dea viaţă. O.. de ai şti cât aşteaptă
Să Îl cauţi, să îl strigi, să Îl chemi pe nume..
Caută-L şi-L vei gasi, căci El te-a găsit întâi în aceasta lume..
Mai gândeşte-te.. viaţa e mai mult decât o clipă..
Viaţa veşnică nu poate fi ocolită..
Pe cine iubeşti şi cui i te închini în fiecare zi –
Cu acela îţi vei petrece veşnicia după ce vei muri.
Învaţă să iubeşti şi să aştepţi .. şi să iubeşti..
Iar când Hristos va trăi în tine.. să ştii că abia atunci trăieşti

Schimbari

Schimbarea este o necesitate in viata mea.Dar totusi de ce sa ma schimb?Nu ma plac asa cum sunt, oare de ce?
Schimbarile trebuie sa fie radicale in viata mea si trebuie sa actionez cat mai curand, dar teama de cum voi reactiona ma tine inca pe loc.
Un prim pas care trebuie sa-l fac este sa nu mai plang, sa fiu mai optimista,sa privesc partea plina a paharului si sa renvat sa zambesc si sa nu mai fiu trista tot timpul.
Schimbarea vine din interiorul meu, din dorinta de a face ceva cu viata mea, de a constientiza tot ce se intampla in viata mea si sa iau masuri.
Trebuie sa invat sa tolerez oameni mai mult,sa nu mai pun etichete si sa privesc si dincolo de aparente,sa pot lucra cu ei indiferent de conditii ( galagie,zgomot,…).
Sa imi fixez obiective si sa le vizualizez mai des si sa depun eforturi sa le ating, sa nu mai fiu delasatoare.
Imi doresc sa nu mai fiu rautacioasa cu oamenii care doresc sa ma cunoasca si sa ii las sa ma descopere asa cum sunt cu adevarat; sa nu mai stau izolata,inchisa in mine si sa ii resping si sa loveasca de un zid de gheata.
Am nevoie de niste reguli in viata mea pentru ca altfel pierd controlul asupra locurilor,sa am un regim de viata mai ordonat: mancare sanatoasa, sport.
Ar fi bine venita o ordine in ganduri, sa imi asez gandurile care imi tot bantuie prin capsor si sa le ordonez, sa nu ma mai apuc de o gramada de lucruri si sa nu finalizez nimic.
Imi doresc o perioada de liniste, de relaxare in viata mea,ar fi binevenita o vacanta departe de lume,dar nu ma simt pregatita si ma sperie gandul sa stau doar eu cu mine cateva zile izolata de calculator,mobil, email, etc.
Ma gandesc aproape zilnic la schimbarile ce trebuie facute in viata mea, dar practic nu prea am luat masuri.
Schimbarea va fi insotita de o miscare radicala in viata mea si parca nu ma simt pregatita.
Trebuie sa ies din universul meu, sa cunosc oameni noi si sa incerc sa am o noua relatie in viata mea, dar eu fug de toate aceste lucruri.
Dar eu chiar imi doresc sa fac aceste schimbari in viata mea, le fac pentru ca le doresc,pentru ca le simt sau de dragul celor din jur.
Trebuie sa invat sa ma iubesc pe primul rand este prima schimbare din viata mea ce trebuie facuta apoi vor veni si restul de la sine,sper.
AM nevoie de miscare pentru a avea un alt tonus si tot imi propun sa ajung intr-o sala de sport si nu am ajuns la nici o ora.
Sper sa reusesc saptamana viitoare.

Autostrada

Avea un rucsac si chitara in husa. Nu ii pasa ce va face cu ea . Era departe de granita intr-o parcare mica si umeda a unui motel de tranzit de la marginea autostrazii M1. Si-a luat micul dejun si a plecat grabit spre masina. Cheile patratoase cu 3 butoane erau de folos acum. Cu un buton a deschis masina , cu unul a deschis portbagajul si cu unul a pornit motorul. Si-a trantit in portbagaj rucsacul pe care mai apoi l-a impins intr-un colt ca sa aiba loc chitara. A deschis usa din stanga si s-a pus pe scaun , si-a deschis gentil cotiera si si-a aruncat portofelul , iar telefonul l-a pus pe suportul lui lipit de parbriz. S-a ridicat a deschis usa din spate si si-a trantit hanoracul pe bancheta. S-a asezat greoi pe scaunul moale si a trantit usa dupa el. Radioul bazaia semn ca nu era semnal de radio acolo. A apasat butonul pe care scria CD. A turat putin motorul , a bagat masina intr-a-ntaia si a plecat incet din parcarea motelului. Si-a legat centura si a iesit pe autostrada. Mii si sute de kilometrii de drum intreg , curat , depasiri de camione … In masina era cald. Si era bine , relaxare , calm. Pe display arata temperatura de afara : 5 grade. Era un norocos. Inauntru erau pe putin 18. A schimbat a 4-a si masina a tasnit putin peste 160. Nu avea voie , dar asa mergea in tineretea lui. Lua masina si fugea cu ea pe autostrazi , autobahnuri si chiar drumuri nationale. Acuma s-a apucat si de fumat. Asta ii mai trebuia. Avea bricheta Zippo prinsa pe curea intr-o husa de piele tocita. Bricheta era neagra , ruginita , avea deja vreo 10 ani de cand a primit-o in dar de la colegii lui de trupa. Scrijelutura data de gravura inca se deslusea. Bricheta s-a aprins , tigarea … fumul. A intredeschis geamul. Asa ii placea. Zicea ca e numai bine. Nu frig , nu fum. Un geam deschis la 2 milimetrii numai aeriseste. A atins display-ul computerului de bord si a pus Led Zeppelin – Imigrant Song. Asta era defapt el. Un imigrant. Cantecul tot timpul i-a dat sperante. L-a facut sa meaga , mai tare si mai tare cu masina , sa rateze iesiri , sa isi piarda destinatia. L-a facut sa se simta tanar. A semnalizat dreapta si a intrat intr-o bezinarie . A pus masina undeva in fata intrarii. A oprit motorul si s-a oprit si radioul si ventilatorul . A asteptat putin si s-a rugat la linistea ce-l inconjura. A intrat in benzinarie. Si-a luat o cafea la doza si niste biscuti cu ciocolata. S-a dus la masina , a pornit-o , a bagata cafeaua in cotiera si biscutiti i-a pus pe scaunul din dreapta. Nu avea sa fie ocupat de nimeni. […]
Si-a ridicat manecile de la hanorac si si-a pus playlistul de drum. Era gata sa faca orice , sa meraga oriunde . Era gata de el , nu de ei , ele , ea . Gata de orice.
Isi aduce aminte incet incet de tot ce a pierdut , veri , dimineti furate si nopti pierdute in dragoste si fum. I-a trecut fulgerator prin minte imaginea trista a verii de mult trecute , cand mereau prin Sibiu , cu geamul de la sofer usor coborat , cu cotul pe cotiera dintre scaune ascultand melodia ei preferata. Isi aducea aminte trist si sec , vocea suava si felul in care isi carlionta parul cu degetul aratator. Sprijinita cu cotul de marginea geamului masinii lui isi canta cantecul tineretii . Era ca in zilele in care ploua si fugeau prin ploaie. Era ca in zilele in care ningea si isi impodobeau parul cu fulgi . Imaginea stearsa cu ei , si amintirile seci cu tot ce a fost muzica si desen . A zambit scurt si sec. Si-a amintit de vremurile in care traia cu un carnetel mic in buzunarul de la spate si cu un pix prins de carnetel . De vremurile in care isi scria ‘ povestile ‘ pe mana . De vremurile in care compunea in parc . De vremurile in care se urcau in autobuz si cantau. De vremurile cand alergau noaptea ca sa nu ii ajunga rasaritul soarelui. Si-a adus aminte de Vama . Cand alergau pe plaja , cand ea isi punea capul in bratele lui si el o magaia usor pe fata , pe gat , pe corpul tanar si efervescent . Isi aducea aminte cand dormeau pe saltele si adormeau tinadu-se de mana usor in bezna , sa nu ii vada nimeni . Cand ii cauta mana intinsa ca sa o tina strans , sa zambeasca mult .
Era déjà de mai bine de 2 ore pe drum . Avea de gand sa bea o cafea sau un ceai cald si sa manance ceva dulce. Si-a adus aminte de cafeaua din cotiera si biscuitii . I-a desfacut si a muscat dintr-unul . Avea gustul biscuitilor de petrecere pe care ii impartea cu toti prietenii lui , cand intrau in piscina destul de mica , cand se jucau cu pahare de carton in apa , cand juca tennis cu mingea tocmai scoasa din piscina . Cand faceau plaja unul langa celalalt . Petreceri . Ii era dor sa mearga sa mai bea o cafea ( la fel de buna ca cea pe care o desfacuse deja ) doar ca sa o mai vada odata . Inocentele saruturi pe obraz , si soapte la lumina lumanarii . Drumurile de mult pierdute spre Delta , spre mare , spre nisip si note . Drumurile in care mergeau in coloana , lasand vantul cald de afara sa intre in masina pe geamuri , pe trapa . Cu muzica data tare , si cu mainile atingandu-se undeva pe cotiera . Primul lor sarut in lanul de grau …
Si-a pierdut cumpatul , vocea . O lacrima a ajuns pe blugi , una pe maneca hanoracului. Nu stia ce facea , dar stia ca nu vrea sa moara in accident de masina . Avea 150 si era liber . Incetineste , trece pe prima banda … Orice I s-ar fi intamplat acuma nimic nu i-o scotea din cap . Parul brunet , si respiratia ei pe umarul lui . Felul in care il imbratisa … O singura imagine il bantuia . Perna alba … seaca , pe care a gasit-o uda , udata cu gustul lacrimilor ei . Ultimul semn de fericire . S-a dus si a cautat-o peste tot , in toate colturile capului lui . S-a dus pe plaja si a cazut in genunchi fara suflare , cu lacrimile siroindu-i pe obraji , a tras aer in piept greoi si si-a urlat pieirea din el . “ Unde esti ? Unde esti ? Mi-ai jurat ca nu o sa pleci niciodata ! Mi-ai jurat ! De ce ? De ce m-ai lasat doar cu gustul lacrimilor tale ? Crezi ca imi ajung ? Ce ? La ce te astepti ? Sa te injur ? Sa fiu furios ? Te vreau inapoi. Nu sunt ca aia care te cauta sa te numeasca ‘nenorocita’ . Sunt eu ! Pacat ca nu ma vezi ! Pacat ! …“ Doar marea i-a raspuns cu un oftat greoi al valurilor. Atat . Atat . Se terminase si Led Zeppelin si habar nu avea ce urma . Si-a mutat computerul de bord de la Muzica la GPS . Erau cateva autostrazi , semne , benzinarii . Si-ar fi dorit sa fie un semn , o sageata , un giratoriu , un sens catre ea .
Nu isi mai aminteste nimic . Un tiuit l-a surzit , o ceata groaznic l-a orbit . Tremura . A accelerat …
Claxon , sirena , targi , sange , fum , praf , cioburi , tabla indoita , paramedici , parapet , siringa , masca de oxigen , perfuzii , puls , defibrilator , … nu ?

“Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.” ( Nichita Stanescu – Cantec de dor )

Alchimistul

Paulo Coelho - Alchimistul

Androginul in prezent

Atunci când androginul fu zdrobit de pământ,
jumătate de trup fugi spre apus, şchiopătând,
jumătate de trup spre răsărit, pe brânci, plângând,
blestemate să se caute, să se strige-n vânt..

Şi deodată se treziră înconjurate de zeci de jumătăţi
care strigă.. nume.. încearcă să se recunoască
şi, crezând că s-au găsit, încep să se lipească.
Dar.. vai.. între două jumătăţi.. sunt inegalităţi!

Şi jumătăţile inegale se-aruncă una-n alta, în braţe se strâng,
încearcă, disperate, să-şi taie aripile ce nu se potrivesc
dar tot mai mult, tot mai adânc se rănesc
şi, despărţindu-se, jumătăţile ciopârţite plâng..

Jumătăţile frumosului androgin arată acum
ca un pumn de ţărână îndelung frământat,
măcinat. zgâriat, fărâmiţat, dezaripat..
oh.. frumosul androgin.. s-a rătăcit pe drum!

Şi când jumătăţile se regăsesc
se strâng încet în braţe, îşi unesc aripile frânte,
îşi soptesc ... cuvinte.. întregind zborul într-un infinit de clipe
şi, redevenind "androgin", se iubesc..

Şi azi vezi atâtea jumătăţi disperate
care se lipesc de orice ciot, fără să gândească,
îşi smulg aripile, chinuindu-se să iubească
şi nu ştiu să aştepte, să se păstreze intacte..

Nu ştiu că pe măsură ce se lipesc de tot mai multe jumătăţi
pierd din inima ce-o aveau în androgin..
se izbesc una-n alta, pasional, se supun unui chin
inutil şi devin... cincimi, zecimi, sutimi de jumătăţi..

Ο ανδρόγυνος στο παρών( Androginul in prezent) Multumesc C.!

Όταν ο ανδρόγυνος έχει συμπιεσμένει από την γυ,
μισό το κορμί έτρεξε στην δύση, κουτσαίνωντας,
μισό στην ανατολή, στρωγμένα, κλαίγοντας,
καταραμένα να τα φωνάζονται στον αέρα.

Και ξαφνικά ξυπνάνε περικυκλωμένα από δεκαετία μισά
που φωνάζουν… ονόματα… ψάχνουν να τα αναγνωρίζονται
και, πιστεύοντας ότι έχουν βρει αρχίζουν να τα κολλίουνται.
Αλλά, αμάν, μεταξύ δυο μισά… είναι ανισότητες.

Και τα μισά, άνεα, ρίχνονται, μια στ’άλλη τ’αγγαλιάζουν,
προσπαθούν, απελπισμένα, να κόψουν τα φτερά που δεν ταιριάζονται,
αλλά, πιο πολύ, πιο βαθύς πληγώνονται
και, χωρίζονται, τα μισά, κατακομμένα, κλαιν.

Τα μισά του όμορφου ανδρόγυνου είναι τώρα
σαν μια γροθιά του χώματος, εκτενώς, ζυμωμένη,
αλεσμνένη, γρατσουνισμένη, χωρίς φτερά…
αχ… ο όμορφος ανδρόγυνος… χάθηκε στον δρόμο.

Κι’όταν τα μισά ξαναβρίσκονται
αγγαλιάζονται χαμηλά, τους ενώνουν τα κομμένα φτερά,
τους ψιθυρίζουν… λόγια… ολοκληρώνωντας το πέταγμα σ’έναν άπειρο τις στιγμές
και, ξαναγίνοντας “ανδρόγυνος”, αγαπιούνται…

Και σήμερα βλέπεις τόσα απελπισμένα μισά
που κολλίουνται οτιδήποτε κούτσουρο, χωρίς σκέψη,
τους αρπάζουν τα φτερά, βασανίζονται ν’αγαπήσουν
και δεν ξέρουν να περιμένουν, να κρατούν αβλαβές.

Δεν ξέρουν ότι, μέτρο και μέτρο κολλίουνται από πολλά μισά
χάνουν από την καρδιά που είχαν στον ανδρόγυνο…
χτυπούνται μια στ’άλλη, με πάθος, υποτάσσουνται ένου βασανού,
ανωφελές και γίνονται… πεντετίες, δεκαετίες, εκατίες από μισά.

La raul Piedra...

Paulo Coelho - La riul Piedra am sezut si-am plins