Prietenului prietenei mele:

Fiind o adresare directă, teoretic, ar trebui să încep cu “Dragă…”, dar eu, spre deosebire de tine, sunt sinceră și n-am de gând să mă prefac că îmi ești drag.
Probabil te gândești că n-am nici un drept să te judec, pentru că nu te cunosc destul de bine, nu-i așa ? Vezi, aici te înșeli. Tu ești personajul, iar eu sunt cea care citește cartea. Sigur, ne-am întâlnit de puține ori, dar cu siguranță nici tu nu ești destul de prost încât să nu știi că femeile vorbesc. Mult. Mult prea mult. Mai ales între ele.
Așa că da, încă de la prima voastră întâlnire știu tot ce ați vorbit, tonul pe care ați vorbit, tot ce s-a întâmplat, unde s-a întâmplat, la ce s-a gândit ea în timp ce se întâmpla asta și la ce crede ea că te-ai gândit tu. Te cunosc. Îți știu mărimile la haine, având în vedere de câte ori am fost la cumpărături cu ea pentru cadouri, știu ce parfum îți place, ce mașină ți-ai dori, în ce poziție sforăi mai tare, exact unde te gâdili, ce-ți doreai să devii când erai mic, cum îți stă părul dimineața, care e mâncarea ta preferată și pe care nu o suporți, și mai știu unele lucruri pe care dacă ai știi că le știu nu m-ai mai privi în ochi niciodată.
Așadar, e lesne de înțeles că relația asta nu e compusă din două persoane, ci din trei. Diferența principală dintre mine și tine e faptul că tu faci mizerie și eu rămân în urmă să o adun. Sigur, nu pentru tine, ci pentru prietena mea, din cauza ta.
Faptul că îmi displaci e departe de a fi un secret, așa că n-am de gând să insist pe ideea că ea poate să obțină mult mai mult de la cineva mult mai bun decât tine. Iubirea e oarbă. Eu, însă, nu sunt. Sunt, în schimb, colacul de salvare de care se agață de câte ori o împingi tu în ape prea învolburate. Umerii mei sunt mereu udați cu lacrimi provocate de tine și pe mine își varsă nervii de câte ori tu nu îi răspunzi la telefon. Eu merg la non-stop în bluza de pijamale pe sub geacă, să-i cumpăr înghețată la 3 dimineața ca să vadă că nu tot ce-i în lume e rău și eu nu dorm câte două nopți consecutive, făcând maraton de filme de groază, pentru că preferă să vadă monștrii și vârcolaci în locul mutrei tale.
Nu-ți cer să nu mai dai cu bâta în baltă niciodată, pentru că ești bărbat, ar fi suspicios dacă te-ai comporta impecabil. Aș aprecia, însă, dacă nu ai mai face-o atât de des.
Mi-ar plăcea să îți mulțumesc anticipat, dar, din nou, fiindcă esti bărbat, anticipez că o să fiu dezamăgită.

A doua parte de...

Nu, încă nu s-a terminat. Îl poartă în suflet la fel cum fredonează mecanic o melodie pe care a auzit-o de prea multe ori.
El se ascunde în ieri, iar ea se teme de mâine.
Îl strânge la piept şi îl leagănă ca pe un copil. Şi ce dacă e bărbat ? Îl doare.
- "Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă ! Tu mi te-ai dat cu totul iar eu ţi-am dat un sfert de vis. Nu ştiu a cui e palma care te loveşte, gura care te ceartă, privirea care trece prin tine şi urechile de care se izbesc vorbele tale înainte să moară. Iarta-mă ! Caută-mă înăuntrul acestui monstru care m-a înghiţit şi eliberează-mă aşa cum mă ştii, aşa cum m-ai păstrat în amintiri. Nu sunt eu creatura dispreţuitoare care te ucide câte puţin. Nu se poate să fiu ! Eu mi-am jurat să te iubesc întotdeauna, aşa cum ştiu, acum câteva veşnicii, când mi-ai spălat prosopul de "sânge" , fără să te rog şi fără să te aştepţi să îţi mulţumesc.
E imposibil să fiu eu cea care s-a căţărat pe balustrada necunoscutului, pregătită să se arunce în nimic. Nu, nu…
Eu sunt cea care te-a trezit din somn la patru dimineaţa, desculţă, udă şi goală, ţipând de pe hol "s-a luat curentuuuuuul!!!". Da, lângă mine ai stat în "pijamale" în timp ce mă clăteam de spumă cu apă rece, clănţănind din dinţi. Pentru frica mea de întuneric ai ţinut ecranul de la telefon aprins, fără să-mi aminteşti că trebuie să te trezeşti devreme…
Nu sunt eu cea care nu mai are nevoie de tine sau...nu cred că sunt eu aceea."

Prima parte de...

Trişti. Ştiau amândoi că au luat, la un moment dat, direcţia greşită, dar au continuat să înainteze până când drumul înapoi a devenit prea lung, mult prea lung. Pluteau împreună în derivă, nicăieri, rătăciţi.
Nu se mai ţineau de mână, nu se mai distrau ca altădată, râdeau rar şi uitau să se sărute.
În seara aceea el era mai nefericit ca niciodată. Ea ştia, pentru că era obişnuită să fie păstrată la distanţă de îndată ce începea să îl doară, ca şi cum ar vrea să o ferească, la presimţirea unei boli. În seara aceea nu se putea ascunde. Ea, în loc să-l mângâie şi să-l iubească, ţipa la el de parcă i-ar putea speria tristeţea.
În cele din urmă, s-au acoperit în tăcere. Ea îşi ţinea capul pe pieptul lui ca pe o pernă tare, nu ca pe omul căruia îşi dorea cândva să-i intre pe sub piele doar ca să-i fie mai aproape. El îi ţinea umărul în palmă, fără să-l strângă între degete, ca şi cum ar face abstracţie de el. Din când în când, ea îşi ridica privirea să o întâlnească pe a lui.
- Ce e ?
- Nimic…
Apoi se ascundeau la loc în spatele buzelor mute. Timpul trecea stând.
- Cred că ar trebui să plec…
- Bine…, şopti ea, ridicându-se.
I-a sărutat fruntea, obrajii, apoi gura. L-a înconjurat cu braţele şi l-a strâns timid.
- Îmbrăţişează-mă…
- Te îmbrăţişez.
- Îmbrăţişează-mă mai bine…
Îşi plimbau palmele de sus în jos pe spatele celuilalt, de parcă ar vrea să se încălzească. Ea i-a sărutat un umăr, apoi şi-a ascuns faţa în curbura gâtului lui. El a făcut la fel, ca şi cum tot ce ştia era să-i imite gesturile.
Ca să-şi păstreze lacrimile în ochi, ea şi-a ridicat privirea şi a izbit-o accidental de oglindă. N-a văzut decât un braţ subţire cuprinzând un spate lat şi cinci degete micuţe încâlcite într-un păr brunet. El i-a şoptit numele, ca şi cum ar fi strigat o amintire. Atunci, ea, parcă trezită violent dintr-un vis, a fost surprinsă de familiaritatea imaginii din oglindă. Era braţul ei alb, cotul ei ascuţit, pentru care o tachina în glumă şi unghiile ei roşii ! Era ea!
În loc să-l sărute din uşă, cum a hotărât demult că e mai comod, s-a îmbrăcat şi l-a condus până în stradă, ca pe vremuri. Ţinându-se încă în brate, păşeau lent, iar umbrele lor alungite au atins poarta cu mult înaintea lor. Erau aceeaşi, dar alţii.
Au rămas faţă în faţă, dăruindu-şi câte un pupic fugar. La un moment dat, ea a simţit ceva atingându-i piciorul.
- O broască !!
El a tresărit, surprins de ţipătul ei, iar ea, văzându-l, a început să râdă, înduioşată. Nu s-a mai simţit aşa demult. L-a strâns aproape.
- Te-ai speriat de o broască, iubire… A chicotit din nou. L-a iubit din nou.
Când a închis poarta în urma lui, nu şi-a mai lipit, ca înainte, faţa de barele reci, ţuguindu-şi buzele, ca el să râdă şi să-i ofere un ultim sărut.
- Noapte bună. Te iubesc.
- Şi eu te iubesc. Noapte bună.
Au făcut amândoi câţiva paşi în întunericuri opuse, apoi şi-au întors privirea peste umăr, în acelaşi timp. Pe vremuri, când se întâmpla asta, îşi strigau şoptit un ultim “te iubesc”. Acum, erau amândoi stingheri, de parcă ar fi trebuit să spună o poezie pe care au uitat-o:
- Somn uşor…
- Somn uşor…

Urât...

Ca orice copil, am ştiut din clipa în care am văzut primul ac ataşat de o seringă că mi-e frică de el. Fără motive, fără explicaţii, urmam pur şi simplu o regulă nescrisă a copilăriei.
Aşa că de câte ori mă îmbolnăveam, durerea mea cea mai mare nu era că trebuie să stau în pat, că fac temperatură, că tuşesc sau chiar că mă simt rău, ci faptul că trebuia să fac injecţii. Cred că aşa am descoperit ura.
Le dispreţuiam ca pe nimic altceva, în afară de asistenta care mi le făcea. N-aş fi îndrăznit să protestez. Ştiam încă de atunci că nu există sport mai extrem decât să mă opun forţei cu care mama a trântit hotărâtă piciorul în prag. Aşa am descoperit şiretenia.
De câte ori se afla câte un ac nemilos în preajma fundului meu nevinovat şi gol, mă lovea, vezi doamne, setea. Aşa că insistam cu atâta patimă să mi se dea un pahar cu apă, încât ai fi crezut că tocmai m-am întors din deşert. Aş fi făcut orice ca să amân momentul ce-mi strica întreaga zi.
Mama, vrând probabil să-mi îndulcească durerea, îmi cumpăra după fiecare injecţie câte un ou kinder.
Anii au trecut şi deşi nu mă mai prefăceam însetată, frica mi-a rămas la fel de mare.
Chiar şi la 15 ani, când am făcut o infecţie urâtă în gât, de groaza înţepăturilor, am stat acasă şi am aşteptat să îmi treacă de la sine. Mi-am dat seama că planul meu a fost cea mai mare porcărie în dimineaţa în care m-am trezit şi nu mai puteam să îmi mişc limba. Au urmat trei săptămâni de Moldamin(la Penicilina fiind alergică).
Tot timpul cât a durat prima injecţie mi l-am petrecut urându-i în gând, din tot sufletul meu, asistentei, să se umple de mătreaţă…

Cu cât mai proastă, cu atât mai bine

O cunoşti de ceva vreme şi ştii sigur că nu îşi foloseşte capul doar pe post de umeraş pentru coafuri. E deşteaptă, a dovedit-o cu fiecare ocazie şi aşa ţi-a câştigat o bună parte din admiraţia pe care i-o acorzi. Prin urmare, e normal să nu înţelegi de ce atunci când vorbeşti cu ea pare de-a dreptul analfabetă, dă în gropi, cade în lac, iese, apoi se aruncă în puţ. E de bine, pe cuvânt!
Cu cât o femeie deşteaptă pare mai proastă în preajma ta, cu atât te place mai mult. Aşa că ia ca un compliment fiecare bâlbă, fiecare dezacord, fiecare cuvânt pe care nu l-ai mai auzit niciodată (pentru că nu există). Vezi tu, mintea ei e prea ocupată cu… ţi-ar place ţie să ştii cu ce !
Dacă, din contră, îţi oferă răspunsuri coerente, corecte gramatical şi mai e şi amuzantă cu intenţie, n-ai decât să baţi la altă uşă, că acolo nu-i rost de musafiri. Cel puţin, nu de tine ! Pentru că nu îi trezeşti nicio emoţie. Se simte perfect în largul ei cu tine tocmai pentru că nu e interesată de părerea ta şi ultima ei intenţie e să te impresioneze.
Nu te grăbi să îţi schimbi părerea despre sănătatea ei mintală dacă, din greşeală, îţi urează “noapte bună” înainte să mănânci, dacă îţi spune o propoziţie într-un singur cuvânt format din primele litere ale cuvintelor care ar fi trebuit spuse sau dacă la despărţire te anunţă că o sa vă vedeţi “în ziua de mâine”.
Acordă-i timp şi râzi doar discret, pe sub mustaţă. În cele din urmă o să-i obosească hormonii de la atâta alergare şi în timp ce o să tragă ei un pui de somn o să revină la conducere materia cenuşie. Nu te speria, nu a dispărut în niciun moment, a fost doar învinsă de efectul pe care tu îl ai asupra ei.

De ce?

Ieri ar fi năvălit în cameră, fericită, lăsând ușa să se izbească de un perete, în timp ce s-ar fi aruncat deasupra lui, ca o panteră, ucigându-i somnul.Astăzi apasă pe clanță ca pe o vânătaie veche, strângând involuntar din dinți la fiecare posibilitate de zgomot. Își ridică atent, pe rând, câte o talpă, controlează întunericul cu vârful degetelor înainte să o depună, delicat, câtiva centimetri mai în față pe covor.Se dezbracă singură, la marginea patului, iar hainele le așează în dulap, în loc să le arunce pe podea ca altă dată…Nu mai sare nebunește lângă el, ci se strecoară, cu mișcări prelungi și tandre între așternuturi. E cald. El doarme. Respirația îi mângâie o ureche, ca o șoaptă, parcă întrebând-o “mai știi…?”. Nu…. Ea nu mai știe.Se întoarce să-l caute din amintiri în întuneric. Acum îi simte respirația pe buze. E tot el, cel de ieri.Atunci de ce nu-i vine să-l muște de-un obraz și să-i ciufulească părul ? De ce nu-l strânge răutăcios de nas ? De ce nu-l trage de o mână ca să-i pătrundă în brațe și să adoarmă la pieptul lui? De ce nu îl sărută de noapte bună? De ce nu-l trezește să-i spună “te iubesc” ?
Astăzi e liniște și întuneric. El e obosit, iar ea a obosit…

Vai de ei şi de cei ca ei...

Pe la jumătatea zilei, o femeie în jurul vârstei de 40 de ani, hai să-i spunem….tanti Suzi, comunica prin ţipete uşor răguşite, de pe balconul ei de la etajul 7, cu soţul, aflat în faţa blocului. Acesta, de dragul discreţiei, numit nenea Gicu, proaspăt întors de la serviciu, s-a gândit să îşi scutească nevasta de o treabă şi să meargă la cumpărături în locul ei. Ca să nu mai urce până la apartament, a sunat-o la interfon şi i-a spus să iasă pe balcon. Important de reţinut e faptul că tanti Suzi, delicată ca un pui de curcă, are rău de înălţimi, sărmana.
- Ce să mai iau în afară de apă, fructe, pâine şi lapte ?!
- Nişte mezeluri ia ! Şi smântână ! Da sună-mă mai bine, Gicule !
- Nu te sun că şi aşa am un cost de mă ia durerea de măsele ! Zi ! Unt mai avem ?!
- Mai este, da’ săpun lichid ne-ar trebui ! Şi un Lenor să iei ! Albastru ! Da vezi de care iei, că sunt două feluri de albastru! Închis ia !
- Aşa ca bluza mea ?!
- Da’ ce bluză ai pe tine ?!
- Păi uită-te !
- Nu mă uit !!
- Păi uită-te ca să zici dacă albastru de ăsta !
- Ba io nu mă uit ! Albastru închis să fie !
- Da’ uita-te odată, că parcă văd că nu iau de ăla bun şi îmi bagi de vină !
- GICULE !!! Înţelege că dacă mă uit la tine îmi vine să …vomit.

Uite la el, domn'le!

În general sunt o persoană pașnică, spre bleagă. Ca să-mi permit să-ți fac un reproș sau să mă cert cu tine, trebuie să te cunosc de pe vremea când ceream păpuși Barbie lui Moș Crăciun. Altfel, oricât mi-aș dori să te fac bou sau vacă, o să strâng din dinți și-o să-mi fabric fire albe.
E vina mamei, ea m-a învățat să fiu politicoasă, iar cum la mine, orice caracteristică e exacerbată, am ajuns să-mi cer scuze dacă mă calci pe picior în autobuz, să-mi fie jenă să spun casieriței dacă mi-a dat restul greșit și să mănânc toată prăjitura aia grețoasă pe care mi-o oferi, ca să nu îți rănesc sentimentele recomandându-ți să te ocupi de traforaj, nu de mâncare.
Astăzi, însă, mi-am aruncat mănușile și am declarat război. Da, război !
Mie n-ai decât să-mi faci cele mai nemernice mârșăvii, dar nu te lua de câini sau bătrânei, decât dacă vrei să vezi dragonul din mine fumegând.
Adică ce ai tu, dragă vecin, cu bietul Charlie ?! Amărâtul ăla de câine nici n-are habar să latre și stă ca prostul să-l tragă puradeii tăi de urechi și să-l strângă de nas și se preface că nici nu-l deranjează, deși dacă s-ar ridica în două labe ar fi încă odată cât ei și i-ar putea răpune. Nu te sperie perspectiva asta. Ba chiar, rânjesti ca linxul când îi vezi ce frumos se joacă și știi că niciodată sărmana potaie n-ar prezenta vreun pericol.
Charlie e câinele nostru, al tuturor oamenilor cu un dram de suflet din bloc. Toți îi ducem resturile de la fiecare masă, toți îi schimbăm apa și toți ne îngrijim de el. Ba chiar, cei mai inimoși i-au dus pături vechi să se apere de ploaie și o adevărată ființă umană i-a construit și lui un adăpost și l-a vopsit în verde, ca să-i pară destinul mai puțin trist. Cu ce drept tu, lighioană bipedă, te-ai trezit după o caateva ore, să-i bați scânduri pe ușa cușculiei ?!?! Ce ai zice dacă dimineată înainte să pleci la serviciu ar trebui să te lupți cu un strat de bandă adezivă pe post de jaluzea?
Nu-i nimic! Nu-i nimic că mi-am petrecut azi o jumătate de oră cu fundul în praf, crăcănând cu un cuțit scânduri bătute în cuie. Mâine o să îmi cumpăr un patent, doar în caz că ești mai prost decât pari. În fond, sunt tânără, am timp ! Îmi transform activitatea asta în rutina zilnică de exerciții.
Abia fac mușchi la mâini, în caz că devii prea insistent și mă ajuți să uit cu totul de fetița diplomată a mamei.

Criminalii

Au săvârşit primele crime la începutul secolului 18 şi au transmis secretul de a ramâne necondamnaţi din generaţie în generaţie. Şi-au schimbat înfăţişarea de mii de ori de-a lungul anilor, dar principiul după care funcţionează a rămas acelaşi : “suferinţă”.
Vedeţi voi, aspectul lor îi ajută să-şi atragă victimele, de regulă femei, în aşa fel încât nu e nevoie să-şi piardă vremea cu planuri de capturare, ci doar aşteaptă, mândri, îngâmfaţi, proximitatea bietelor creaturi neştiutoare care îi vor lua acasă.
Ei nu se ascund, nu atacă din umbră, silenţios şi discret şi nu se prefac a fi nevinovaţi.
Ei strălucesc în timpul liber în vitrine puternic luminate, întrecându-se în eleganţa construcţiei, în suavitatea şi culoarea materialului şi în durerea pe care o vor provoca mai târziu.
În acţiune, îşi vestesc sosirea zgomotos, ţăcănind din călcâie la intervale egale, contopiţi cu victima, pentru a hipnotiza martorii şi a-i convinge să le ţină partea.
Încă de la începutul existenţei lor, au fost consideraţi un rău necesar, un rău prea frumos pentru a milita împotriva lui. Aşa că zi de zi, femei de pretutindeni, îşi vând confortul acestor criminali în favoarea unor promisiuni de delicataţe, pentru iluzii false de gambe mai subţiri şi de înălţimi impunătoare.
Nebunia s-a extins la nivel global, ca o formă rară a sindromului Stockholm, de identificare cu atacatorul. Femeile nu urăsc aceşti criminali fără milă, nici nu vor să renunţe la ei. Ba din contră, îi preţuiesc, îi îngrijesc şi se laudă cu ei oricui vor să le asculte.Ele nu se mai consideră victimele lor, ci îi îndrăgesc peste măsură.
Ele acceptă faptul că orice distanţă parcursă în compania lor se triplează, că le fură cu neruşinare din viteză, din echilibru, din relaxare. Ele tolerează durerea provocată de fiecare pas, iar la finalul zilei, stau desculţe pe gresie, dând voie oaselor să revină la normal, ca a doua zi să o ia de la început.
Aţi ghicit. Aştia sunt pantofii...Nişte criminali.

Întotdeauna

Întotdeauna mi-a plăcut numele meu. Numele meu adevărat adică. Nu e de duzină, ca să fiu nevoită să mă uit peste umăr de câteva ori pe zi, când aud pe cineva rostindu-l, dar nici destul de ciudat încât să fiu întrebată “Poftim?” de câte ori mă prezint cuiva. Ai mei l-au auzit la radio, când eram încă în burtică, era vorba despre regina Angliei. Ce mai, e un nume frumos. Păcat că nu se prea foloseste.
Nu întrebaţi de ce. O fi fost mama prea obosită după naştere ca să-l zică pe tot şi a avut mai mare priză varianta prescurtată. Cert e că l-am auzit pronuntaţ pentru prima dată abia la grădiniţă, de doamna educatoare, şi am corectat-o. Până de curând, era un nume rezervat pentru profesori şi pentru mătuşi îndepărtate, care mă vedeau o dată pe an şi mă pişcau de obraji. Când îl auzeam nu făceam legătura cu mine şi chiar şi acum, când îl mai foloseşte cineva, de câte ori reacţionez auzindu-l, mi se pare că mă prefac.
Pentru familie şi prieteni am fost întotdeauna varianta prescurtată a lui.
Nu ştiu dacă faptul că am fost jefuită de propriul nume are vreo legătură cu aversiunea mea faţă de nume de alint, dar tot ce e posibil să fie aşa. Să nu înţelegeţi greşit, nu le refuz pe toate, doar de dragul de a face pe dura. Unele sunt chiar simpatice, fără să exagereze şi fără să sune dulceag şi prefăcut.
Totuşi, dacă ai de gând să mi te adresezi cu un nume de obiect, animal, mâncare sau sentiment, nu îl cumpăra dintr-un depozit en-gros, ci fă-l la croitor, să mi se potrivească.
“Iubitule” sau “iubi” nu am spus în viaţa mea şi nu am acceptat să mi se spună. “Scumpi” n-am mai spus din clasa a 9-a şi nu mă pot abţine să nu mă ruşinez când îmi amintesc. Nici cu “pui”, “puişor” sau “puiuţ” nu mă simt în largul meu, dar dacă mi te adresezi cu “pisi”, următorul cuvânt pe care o să-l spui va fi “au!”. Decât pisi, mai bine fă-mă şobolan ! Ce să mai spun despre “bebe” ?! Păi dacă-s bebe, ia naibii mâna de acolo! În plus, unde ai mai văzut tu bebe de 48 de kile ? Cel mai gras din Cartea Recordurilor are 43, tu mă faci bebe obez ?!
Străduiţi-vă mai mult, oameni buni. Nimeni nu vrea să fie doar un membru dintr-o categorie.