Cam asta spunea Petre Barbu:(Ramane doar dragostea)

Purta o rochie albă şi simplă. Răsfoia cu înfrigurare o carte, de parcă ar fi căutat fragmentul ei preferat.

În urmă cu şapte ani scriam un roman. Aveam un personaj principal, Tache. Un bărbat de 44 de ani, singur, blazat şi cam bătut în cap. Ca să-i pun sângele în mişcare, i-am căutat o femeie. Dar ce fel de femeie putea să se îndrăgostească de un loser?

În acea vreme ajungeam la timp la serviciu, cu metroul. Atunci am descoperit o fată. Cobora la fel ca şi mine, la capăt de linie. Probabil că acolo muncea la o firmă bună, care-i plătea leafa la timp. Părul ei vopsit în albastru, o nuanţă închisă, de indigo nou-nouţ, se reflecta cool în lumina chioară a metrolui. Avea o faţă luminoasă, un nas drept, ochi migdalaţi, purta tot felul de bluze pastelate, fuste lălâi şi, ca orice bărbat, m-am întrebat ce corp drăcesc poate să se ascundă sub acele cârpe. De câteva ori am surprins-o vorbind cu colegii de serviciu întâlniţi în metrou. Erau tineri, doar cu grija de a ajunge la slujbă. Şi i-am auzit glasul cu un timbru ferm, dar senin.

Asta e femeia care poate să-l trezească la viaţă pe bietul meu Tache! Şi am aşezat-o lângă el. I-am dat un nume: Maria. Astfel, mi-a fost mai uşor să-i conduc pe Tache şi pe Maria, să-i fac să se cunoască, să se placă, ea să râdă de ticurile şi de apucăturile lui de bărbat copt (care începe să chelească şi să se boşorogească), el să-şi bată joc de naivităţile, tupeul şi zburdălnicia unei fete cu părul albastru, mereu vâlvoi. Ea să se bucure de trandreţea lui stângace, el să se bucure de trupul ei crud. Mi-a fost mai uşor să-i fac să sufere, să se îndoiască, să fie fericiţi. El să se molipsească de revolta ei, ea să împrumute din înţelepciunea unui loser. Dar până la urmă povestea din carte nu contează. Pe Tache şi pe Maria i-am făcut să se despartă. Pentru că aşa am vrut eu. Ea să plece în Occident, acolo e viaţa!, el să rămână aici, în România, pentru că aici e viaţa unui bărbat la 44 de ani, blazat şi singur. Am terminat romanul, l-am publicat şi l-am uitat.

Şi acum călătoresc cu metroul, dar ajung mai târziu la serviciu. Nu ştiu cum se face, dar mă mişc mai greu. Zilele trecute, când metroul intra în staţia de la capătul liniei, mi-am ridicat privirea din cartea pe care o citeam. (N-au importanţă titlul şi autorul.) Şi în faţa mea am descoperit-o pe fata cu părul albastru. Am recunoscut-o din prima. I-am ghicit ochii migdalaţi, puţin obosiţi, şi linia ascuţită a nasului. O doamnă! Nu-şi mai purta părul rebel, ci doar câteva şuviţe albastre. Purta o rochie albă şi simplă. Răsfoia cu înfrigurare o carte, de parcă atunci o terminase de citit, căutând fragmentul ei preferat. (Nu, nu era romanul meu! Asta chiar ar fi fost o coincidenţă trasă de păr pe care nici eu n-aş fi crezut-o!) Am mers în spatele ei până am ieşit din staţia de metrou. Ea a luat-o la stânga, eu la dreapta. Am mai întors o dată privirea după ea şi, apăsat de un ciudat fior, am simţit nevoia să-l caut, să-l sun,să-i scriu, să-i strig lui Tache al meu: „Băi, Tache, am văzut-o pe Maria! A rămas la fel de frumoasă. Dar i-am văzut verigheta pe deget! Ai pierdut-o definitiv, băi, losere!"