Cumpărasem ceva şi am întins vînzătoarei o bancnotă de 10 lei, dar chiar în acel moment mi-a venit ideea unui experiment. Simulînd ignoranţa, cu aerul că vreau să aflu de la ea, o întreb: Ştiţi cumva cine este bărbatul de pe această bancnotă? Răspunsul a fost spontan şi fără curiozitatea de a privi bancnotă: „Nu ştiu, domnule, o fi vreun procopsit de scriitor. Dar nu are nici o importanţă; totul este valoarea şi ea este scrisă clar: 10 lei“.
Nu era scriitor, era pictor, dar cred că pentru persoana respectivă o atare diferenţă nu prezintă nici un interes. Scriitor sau pictor, tot un „procopsit“ era.
Selecţia personalităţilor care apar pe cele şapte tipuri de bancnote a fost bine chibzuită. În ordinea crescătoare a valorii bancnotelor, avem un istoric: Iorga; un compozitor: Enescu; un pictor: Grigorescu; un pionier al aviaţiei: Vlaicu; trei scriitori: Caragiale, Blaga şi Eminescu. Primii doi şi ultimul provin din Nordul Moldovei, zonă recunoscută a fi excelat prin creativitate în domeniile umaniste; al treilea şi al cincilea sînt din Muntenia, iar ceilalţi doi sînt transilvăneni. O relativă omogenitate de generaţie poate fi observată: toţi s-au născut în secolul al XIX-lea şi, cu o singură excepţie, au murit în secolul trecut.
Să introduci un element de cultură pe un obiect strict utilitar – banul – iată o idee care nu poate fi decît salutată, în ipoteza că privirea cetăţeanului se va opri măcar în treacăt pe chipul de pe bancnotă, va fi curios să afle ceva despre el, dacă nu cumva ştia dinainte despre cine este vorba; şi în acest caz, îşi va întipări mai bine în minte însemnătatea sa. Dar, cu regret trebuie să observăm, acest ipotetic scenariu, de foarte multe ori, nu funcţionează.
Eşecul se observă nu numai în cazul bancnotelor, ci şi în multe alte cazuri similare. Foarte multe persoane nu au curiozitatea de a şti cine este cel care dă numele străzii pe care locuiesc. Am identificat numeroşi elevi care ignoră – şi nici nu au avut curiozitatea de a întreba – cine este cel care dă numele şcolii la care ei învaţă. Mi s-a întîmplat ca la festivitatea de premiere a cîştigătorilor unor concursuri şcolare care purtau nume celebre (Arhimede, Lalescu) să constat că unii premiaţi ignorau identitatea numelor respective („desigur, o fi un matematician, altfel nu era ales ca nume al unui concurs de matematică“). Dacă doreai să afli mai mult – de exemplu, cam cînd a trăit –, atunci riscai răspunsuri dintre cele mai extravagante.
Cîţi dau atenţie chipurilor de pe timbrele poştale? Cîţi sînt curioşi să ştie provenienţa din nume proprii a unor cuvinte comune („simptomul de celebritate este faptul că ţi se scrie numele cu literă mică“)? O situaţie penibilă o prezintă de multe ori portretele de pe pereţii şcolilor. În Cabinetul de matematică al unei şcoli în care elevii aveau zilnic ore de clasă se aflau pe pereţi portretele lui Pitagora, Euclid, Newton, Ţiţeica, Pompeiu, Lalescu, Vrânceanu şi Moisil. Am constatat că cei mai mulţi elevi nici măcar nu avuseseră curiozitatea de a privi acele chipuri, de a dori să afle ce ispravă au la activul lor, de ce merită ei să fie aduşi în atenţia noilor generaţii. Nici unul nu-i adresase profesorului o întrebare în acest sens. Dar, parcă într-o deliberată complicitate, nici profesorii nu avuseseră iniţiativa de a-i informa pe elevi în acest sens. I-am întrebat pe elevi: De ce credeţi voi că se pun aceste tablouri pe pereţi? Răspunsul a fost dezarmant: „Ca să nu rămînă pereţii goi“.
Dacă m-aş opri aici, aş putea fi bănuit că preconizez reluarea concursurilor de pe vremuri, de tipul Cine ştie, cîştigă sau că doresc să se introducă şi la noi concursuri de tipul acelora de la TV5 Monde, Questions pour un champion. Or fi avînd şi ele un rost, dar altceva mă interesează aici. Fenomenele negative pe care le-am semnalat sînt efectul unor deficienţe grave ale sistemului educaţional şi al mentalităţii dominante în multe sectoare ale vieţii sociale, în viaţa multor familii, dar în primul rînd în mass-media. Tinerii primesc în şcoală anumite cunoştinţe, reţin anumite date, exersează folosirea unor unelte, a unor procedee, dar nu capătă esenţialul: nevoia de a înţelege, curiozitatea de a afla, plăcerea de a asimila idei, bucuria de a face ceva cu propriile lor puteri intelectuale şi ambiţia de a se realiza ca personalităţi. Evident, este aici o apreciere generică, pe care trebuie s-o înţelegem cu excepţiile de rigoare. Şcoala actuală nu reuşeşte să convertească activitatea sa într-un act de cultură, în ciuda faptului că avem mulţi profesori foarte buni; dar ei lucrează pe un scenariu învechit, prăfuit, cu programe avînd grave lacune, cu multe lucruri care trebuie eliminate, cu manuale la fel de deficitare ca şi programele pe care se bazează, cu un scenariu depăşit al relaţiei educator-elev, în care accentul cade pe predare şi comandă, nu pe interacţiune, întrebare şi discuţie critică. Drept urmare, foarte mulţi tineri intră în viaţă şi în profesie fără nevoia de cultură; dacă nu au avut şansa de a se naşte cu ea sau/şi de a beneficia de o educaţie specială acasă sau/şi de condiţii speciale în şcoală, indiferenţa lor faţă de marile personalităţi ale istoriei este de aşteptat. Dar de aici ni se trag multe nenorociri.
PS: Solomon Marcus este matematcian, membru al Academiei Romane.
(Probabil e atat de destept incat dezbaterile la care participam si eu in cadrul Scolii de Vara de la Sighetul Marmatiei, il adormeau.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu