ielele(prima parte)

Reprobabil si flegmatic se ridica de la masa unduind cafeaua ramasa pe fundul cestii albe. Ridicandu-Si jacheta de pe un al treilea scaun. Pleaca. Frumos. Sti ce? De 2 ani acum ma zbat si fac pe dracu’n patru sa ii fac pe plac. Si ce face ea ? Ma lasa cu un gust amar care mi l-a lasat si cafeaua pe care tocmai am terminat-o. Ha ! Exces de cofeina. Mi-ar place mie. Nu-s asa norocos. Zgomotul era profund aici ca un Mi de bass. « Dire Straits « isi sulfa prin difuzoare nemuritorul « Sultans of Swing
« . Sti ce e defapt azi ? Hehe ! Nimic. Nimic. Retoricul superficialului tine de aparente. Nu se intelege nimic din ceea ce ar trebui. O tema respinsa de o entitate care se zbate in leaganul puterii. N-o blamez ca stie. Stie. Ea sfideaza formele logice studiindu-le ca independente de conţinutul lor concret determinat. O definitie platonica tastata zgomotos.Ea e defapt … Auch ! Mda. Fumam.Scrumul tigarii nu si-a gasit loc mai bun de aeroport. Mana mea. Arde ! Ridic mana si chelnerita cu cel mai mare chef de munca vine spre masa mea. Pana ajunge uitam ce vroiam. ‘O apa va rog. “Minerala sau plata?” … Da! , ii raspund pierdut. Ea imi fulgera o privire limfatica , calma , pasii indreptandu-se spre barul de unde am chemat-o. Injuratura i se citi clar pe buze cand vazu ca tigarea i se stinse. Discuta cu barmanul despre mine. Ce o fi asa ciudat ? Am omorat pe cineva ? Am sange pe frunte ? Am cerut o apa oameni buni ! Ma ridic de la masa aruncand o bancnota de 500 spre ceasca de cafea cu urme de ruj pal. Ajuns la masina ma crucesc sa vad cat de bine am parcat-o si cat de mult am lasat-o in mijlocul Magherului deschisa. Inca mai am scaunele intregi si casetofonul e la locul lui. Zgomotul vibrant al motorului in 8 cilindrii ma frustreaza. Verdele tainic al semafoarelor nu se schimba. E pentru prima oara in Bucuresti cand vreau sa stau la semafor , sa vina si al 15-lea cersetor la mine sa pot sa ii spun sa plece. “Pleaca ma , nu pricepi ?! […] Asa. Peste 200 de metrii o luati la dreapta. “Mersi.” Ea e Lory , tipa de la Navigatie. Tata tot timpul spunea ca ar fi nevasta perfecta. Oarba , dar care stie drumul acasa. Semnul albastru mi se lipeste de ochi. Inca unul. Verde. Autostrada se apropie. Pedala acceleratiei se lipeste temporar de mocheta pufoasa a masinii. Acul turometrului face concurs pe km/h. 5500 de turatii , 120 la ora. Schimb a 4a. Masina se inghionteste si din nou ia viteza. In minte imi sunau inca cuvintele ei : Lasa-ma !. Ce multe cuvintee ! In fine. Zidul care ma orbea s-a spart. Zumzetul radioului s-a interrupt brusc. Pe display apareau tot 2 cuvinte : Fara Semnal. Autostrada Soarelui A2. “Mai aveti 238 de km pana la Constanta.” Mersi inca o data Lory. Dragut. Autostrada mi se intinde in fata. Farurile inutile imi lumineaza ziua. Acceleratia ma duce la 155 unde ramane puutin. Ragaz sufficient sa cad din nou pe ganduri. Rupe-mi-as mana. Oare o fi de-a lor ? O fi genul de tirista mitologica ? trec pe prima banda punand avariile. In 10 metrii trag pe banda de urgenta. Ironie. Sub un semn de “Nu Stationati ! “ Cobor din masina lasand centura sa cada pe scaun. Imi dau jos hanoracul cu Hendrix si raman in maieul negru cu cusaturi verzi. Intru in masina. Arunc hanoracul pe bancheta din spate si imi pun centura. Ciudat. Mi-e frig. Oh ! La naiba ! Lasa, imi va trece. Constanta 226 km. Drum Bun!. Ce i-am faccut frate ? Mor. Sti ? 2 ani m-am perindat in spatele ei. 2 ani de stress. 2 ani de chin pentru ea.