Tălpile goale păşesc încet, de parcă le-ar fi teamă să nu strivească momentul crezut amintire. E întuneric, dar nu mi-e frică. Cunosc întunericul acesta, ştiu câţi paşi sunt până la uşă şi înapoi până la pat. Păşesc încet, iar tălpile îmi sună a ieri.
Mi-e frig şi îmi caut zadarnic refugiu sub pături. Mi-e frig din suflet. E el. El mă cunoaşte, îmi ştie picioarele veşnic reci cu mult înainte să le simtă şi prin somn, prin vis, mi le încălzeşte în palme.
Îi sărut pleoapele şi-i las bătaile inimii să-mi mângâie urechea. Nu înţeleg ce vrea să îmi spună, dar îmi place să ascult…
Să fie fericirea, sau doar o părere?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu