luni, 28 iunie 2010

Asa...DA!

A plouat iar azi. Nu, nu mai sunt deprimata. A plouat exact cum imi place mie: tare, energic, aproape furios, cu picuri mari si durerosi. Da domnule, asta numesc eu ploaie!
Am fost asa de fericita de atacul vijelios al norilor incat am coborat din tramvai cu o statie inainte de destinatie, doar ca sa ma plimb prin ploaia aceasta binevenita dupa caldura uscata care aproape m-a facut sa lesin.
Iubesc sa ma plimb prin ploaia asta care imi trezeste la viata toate simturile. Dintotdeauna asta a fost una dintre activitatile mele preferate. Chiar si atunci cand eram mica si stiam ca o sa am parte de o portie tripla de mustrari din partea alor mei, tot pastram umbrela bine impachetata in ghiozdan si ma aventuram spre casa umbland, parca in reluare, pe oriunde ochilor mei de copil naiv li se parea ca densitatea picurilor e mai mare.
Aproape ca ma amuza trist oamenii pe care ii vad zgribuliti sub copertine sau margini de acoperis ud. Prefera sa se lipeasca de alti necunoscuti “ploaiofobi” in moduri pe care cuplurile noi nu au curajul sa le incerce decat dupa a treia intalnire, doar pentru a evita inimaginabila idee de a-si strica frezele sau de a-si uda pretioasele haine cumparate din mall.
Nu ii inteleg nici pe cei care, inarmati cu umbrele care par a fi smulse in disperare de pe terasele restaurantelor, gonesc cu viteza gandului, scuturand energic mana libera, ca pentru a-si lua avant si topaind caraghios pe marginile baltilor, incercand zadarnic sa nu se stropeasca, dar tocmai prin acest fel, reusind sa se ude cu mult mai tare decat noi, bietii pamanteni inconstienti care nu consideram ploaia ca fiind acida.
Adevarul fie spus, cred ca fiecare persoana are o atitudine diferita cand e luat prin surprindere de o ploaie puternica. Eu, ma plimb lent pe sub picurii ei ironici, de multe ori cu mainile in buzunare si cercetand din priviri metamorfozarea orasului prafuit de dinainte. Cu siguranta, pentru ochi straini, contrastul dintre calmul meu si furia ploii poate forma impresii gresite, care odata povestite, m-ar pune pe mine in ipostaza nebunei, sau a bietei nefericite, sau a fetei palide cu posibilitati de suicid.
Nu, dragi necunoscuti zgribuliti care va uitati mirati la mine. Nu sunt deprimata. Pur si simplu ma bucur. Traiesc. Exist. Imi tarai picioarele ude pe asfaltul zgrunturos si sunt mai constienta de propria mea persoana decat am fost vreodata. Am coborat din tramvai pentru a ma bucura de revigorarea oferita si am de gand sa merg agale pana “acasa”. Nu imi pasa ca azi dimineata mi-am aranjat parul si acum munca mea s-a pierdut. Nu imi pasa ca port pantaloni albi si ca s-au murdarit grozav de tare. Papucul care ma jeneaza incepe sa devina o amintire indepartata, in comparatie cu explozia de senzatii si placeri pe care o simt.
Te rog, drag necunoscut care citesti cu spranceana ridicata aceste cuvinte, data viitoare cand ma vezi plimbandu-ma prin furtuna, iesi de sub copertina decolorata a magazinului alimentar si plimba-te cu mine.

Niciun comentariu: