Ca orice copil, am ştiut din clipa în care am văzut primul ac ataşat de o seringă că mi-e frică de el. Fără motive, fără explicaţii, urmam pur şi simplu o regulă nescrisă a copilăriei.
Aşa că de câte ori mă îmbolnăveam, durerea mea cea mai mare nu era că trebuie să stau în pat, că fac temperatură, că tuşesc sau chiar că mă simt rău, ci faptul că trebuia să fac injecţii. Cred că aşa am descoperit ura.
Le dispreţuiam ca pe nimic altceva, în afară de asistenta care mi le făcea. N-aş fi îndrăznit să protestez. Ştiam încă de atunci că nu există sport mai extrem decât să mă opun forţei cu care mama a trântit hotărâtă piciorul în prag. Aşa am descoperit şiretenia.
De câte ori se afla câte un ac nemilos în preajma fundului meu nevinovat şi gol, mă lovea, vezi doamne, setea. Aşa că insistam cu atâta patimă să mi se dea un pahar cu apă, încât ai fi crezut că tocmai m-am întors din deşert. Aş fi făcut orice ca să amân momentul ce-mi strica întreaga zi.
Mama, vrând probabil să-mi îndulcească durerea, îmi cumpăra după fiecare injecţie câte un ou kinder.
Anii au trecut şi deşi nu mă mai prefăceam însetată, frica mi-a rămas la fel de mare.
Chiar şi la 15 ani, când am făcut o infecţie urâtă în gât, de groaza înţepăturilor, am stat acasă şi am aşteptat să îmi treacă de la sine. Mi-am dat seama că planul meu a fost cea mai mare porcărie în dimineaţa în care m-am trezit şi nu mai puteam să îmi mişc limba. Au urmat trei săptămâni de Moldamin(la Penicilina fiind alergică).
Tot timpul cât a durat prima injecţie mi l-am petrecut urându-i în gând, din tot sufletul meu, asistentei, să se umple de mătreaţă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu