Ieri ar fi năvălit în cameră, fericită, lăsând ușa să se izbească de un perete, în timp ce s-ar fi aruncat deasupra lui, ca o panteră, ucigându-i somnul.Astăzi apasă pe clanță ca pe o vânătaie veche, strângând involuntar din dinți la fiecare posibilitate de zgomot. Își ridică atent, pe rând, câte o talpă, controlează întunericul cu vârful degetelor înainte să o depună, delicat, câtiva centimetri mai în față pe covor.Se dezbracă singură, la marginea patului, iar hainele le așează în dulap, în loc să le arunce pe podea ca altă dată…Nu mai sare nebunește lângă el, ci se strecoară, cu mișcări prelungi și tandre între așternuturi. E cald. El doarme. Respirația îi mângâie o ureche, ca o șoaptă, parcă întrebând-o “mai știi…?”. Nu…. Ea nu mai știe.Se întoarce să-l caute din amintiri în întuneric. Acum îi simte respirația pe buze. E tot el, cel de ieri.Atunci de ce nu-i vine să-l muște de-un obraz și să-i ciufulească părul ? De ce nu-l strânge răutăcios de nas ? De ce nu-l trage de o mână ca să-i pătrundă în brațe și să adoarmă la pieptul lui? De ce nu îl sărută de noapte bună? De ce nu-l trezește să-i spună “te iubesc” ?
Astăzi e liniște și întuneric. El e obosit, iar ea a obosit…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu