Prima parte de...

Trişti. Ştiau amândoi că au luat, la un moment dat, direcţia greşită, dar au continuat să înainteze până când drumul înapoi a devenit prea lung, mult prea lung. Pluteau împreună în derivă, nicăieri, rătăciţi.
Nu se mai ţineau de mână, nu se mai distrau ca altădată, râdeau rar şi uitau să se sărute.
În seara aceea el era mai nefericit ca niciodată. Ea ştia, pentru că era obişnuită să fie păstrată la distanţă de îndată ce începea să îl doară, ca şi cum ar vrea să o ferească, la presimţirea unei boli. În seara aceea nu se putea ascunde. Ea, în loc să-l mângâie şi să-l iubească, ţipa la el de parcă i-ar putea speria tristeţea.
În cele din urmă, s-au acoperit în tăcere. Ea îşi ţinea capul pe pieptul lui ca pe o pernă tare, nu ca pe omul căruia îşi dorea cândva să-i intre pe sub piele doar ca să-i fie mai aproape. El îi ţinea umărul în palmă, fără să-l strângă între degete, ca şi cum ar face abstracţie de el. Din când în când, ea îşi ridica privirea să o întâlnească pe a lui.
- Ce e ?
- Nimic…
Apoi se ascundeau la loc în spatele buzelor mute. Timpul trecea stând.
- Cred că ar trebui să plec…
- Bine…, şopti ea, ridicându-se.
I-a sărutat fruntea, obrajii, apoi gura. L-a înconjurat cu braţele şi l-a strâns timid.
- Îmbrăţişează-mă…
- Te îmbrăţişez.
- Îmbrăţişează-mă mai bine…
Îşi plimbau palmele de sus în jos pe spatele celuilalt, de parcă ar vrea să se încălzească. Ea i-a sărutat un umăr, apoi şi-a ascuns faţa în curbura gâtului lui. El a făcut la fel, ca şi cum tot ce ştia era să-i imite gesturile.
Ca să-şi păstreze lacrimile în ochi, ea şi-a ridicat privirea şi a izbit-o accidental de oglindă. N-a văzut decât un braţ subţire cuprinzând un spate lat şi cinci degete micuţe încâlcite într-un păr brunet. El i-a şoptit numele, ca şi cum ar fi strigat o amintire. Atunci, ea, parcă trezită violent dintr-un vis, a fost surprinsă de familiaritatea imaginii din oglindă. Era braţul ei alb, cotul ei ascuţit, pentru care o tachina în glumă şi unghiile ei roşii ! Era ea!
În loc să-l sărute din uşă, cum a hotărât demult că e mai comod, s-a îmbrăcat şi l-a condus până în stradă, ca pe vremuri. Ţinându-se încă în brate, păşeau lent, iar umbrele lor alungite au atins poarta cu mult înaintea lor. Erau aceeaşi, dar alţii.
Au rămas faţă în faţă, dăruindu-şi câte un pupic fugar. La un moment dat, ea a simţit ceva atingându-i piciorul.
- O broască !!
El a tresărit, surprins de ţipătul ei, iar ea, văzându-l, a început să râdă, înduioşată. Nu s-a mai simţit aşa demult. L-a strâns aproape.
- Te-ai speriat de o broască, iubire… A chicotit din nou. L-a iubit din nou.
Când a închis poarta în urma lui, nu şi-a mai lipit, ca înainte, faţa de barele reci, ţuguindu-şi buzele, ca el să râdă şi să-i ofere un ultim sărut.
- Noapte bună. Te iubesc.
- Şi eu te iubesc. Noapte bună.
Au făcut amândoi câţiva paşi în întunericuri opuse, apoi şi-au întors privirea peste umăr, în acelaşi timp. Pe vremuri, când se întâmpla asta, îşi strigau şoptit un ultim “te iubesc”. Acum, erau amândoi stingheri, de parcă ar fi trebuit să spună o poezie pe care au uitat-o:
- Somn uşor…
- Somn uşor…