Îmi voi ridica ziduri împrejurul sufletului meu
iar când voi urca pe înălţimi
pentru a vedea munţii şi cerul..
voi privi zidul..îi voi mesteca pietrele..
cu mintea, cu gândul,
pentru că toată viaţa
am ridicat ziduri inutile, nimănui,
iar când mi-am deschis porţile..
le-am deschis să le bată vântul..
Şi-mi voi tăia cărărui
prin mărăciniş şi întunecimi neumblate
pân' voi obosi
şi-mi voi retrage mâinile..
căci în urma mea.. spinii au crescut la loc..
poate-i voi strânge,
poate voi face un foc
şi voi lăsa să-mi ardă cărările închise.
Şi voi îmbătrâni
şi-mi voi aşeza sufletul obosit pe marginea unui drum
şi voi privi în urmă..
cum am trăit o bătrâneţe fără tinereţe
şi-o moarte fără de viaţă..
căci mi-am ridicat ziduri,
mi-am închis porţile,
am lăsat mărăcinii să crească la loc
şi i-am lăsat pe alţii să trăiască,
să zboare,
să cânte,
să iubească,
să creadă,
să spere,
să fie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu