Se poate oare?

Mi-e frică.
Atât de frică, încât tac. Nu mai sunt stăpâna paşilor mei, ca înainte, şi nu-mi dau seama dacă nu pot sau nu vreau să îi opresc. De ce mă îndrept, fără să tremur, spre ceva care mă sperie ? De ce îmi ridic privirea, ca să-mi preschimbe soarele întreaga lume în culori şi să mă lase oarbă ?
Nu înţeleg… În loc să mă răsucesc pe călcâie şi să fug oriunde altundeva, rămân. Aştept.
Parcă trăiesc un vis în care mă urmăreşte un pericol şi oricât aş vrea, nu pot nici să mă mişc, nici să vorbesc. Cineva m-a încuiat în mine.
De ce în loc să ţip înspăimântată, să strâng din dinţi şi din pumni şi să insist să fiu coborâtă pe pământ, îmi legăn liniştită picioarele prin aer, în timp ce mă îndepărtez tot mai mult de siguranţa cunoscutului ? Cine-i fiinţa asta nebună care priveşte zâmbind perspectiva prăbuşirii ?
Nu doar îmi place golul ce mă apasă pe piept, dar îl caut şi îl mai vreau.
Sigur, dacă o să cad, mă tem de momentul în care o să-mi întind, din instinct, mâinile în căutarea unei salvări care nu există. Mă tem de sentimentul de neputinţă şi disperare, dinainte să mă prăbuşesc. Căderea o să fie scurtă. O să-mi ţin ochii strâns închişi şi nu o să scot niciun sunet.
Până atunci, încep să mă obişnuiesc cu înălţimea. Lumea şi oamenii par atât de departe, încât nu mai contează. Nu ştiu cine sunt şi uit că am fost una dintre ei. Sunt aşa de sus, încât văd marea.
Şi ştii ceva ? Merită.
Se poate, oare, să îţi fie dor de mare dacă n-ai văzut-o niciodată ?