Mi-a plăcut să cred că unii oameni sunt perfecţi.
Aşa că i-am aşezat pe un piedestal şi i-am încoronat
cu idealurile mele de măreţ, sublim şi minunat.
Mă uitam cu admiraţie la ei.. erau perfecţi.
Unul dintre ei vorbea atât de frumos şi cutremurător
încât, fermecată, m-am gândit că toţi ar trebui să vorbească
atât de profund şi cu-asemenea putere neomenească.
Şi-am pus această "coroană" pe capul tuturor.
Un altul cânta, altul scria, altul era....
Fiecare făcea sau era ceva minunat
şi-am strâns toate coroanele şi le-am aşezat
cu grijă pe fruntea perfectă ce-ncepuse-a se pleca..
Şi oamenii mei perfecţi stăteau obosiţi şi apăsaţi
sub coroane pe care nici eu nu le purtam..
Dar ce conta? Erau oamenii mei perfecţi
ce deveneau şi mai perfecţi pe măsură ce-i perfecţionam..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu