Norii

Norii albi
goneau pe cerul înnoptat
spre dimineaţa următoare
încât pământul
părea că şi-a pierdut orice sfoară, pârghie sau degete
prin care se agăţa de cer
iar cerul a luat-o razna,
jucând în jurul lui.

Norii nemişcaţi pluteau spre alt răsărit,
agăţând colţul privirii şi al sufletului
şi trăgându-l printre munţi.
În urmă, rămâne un gol.
Poate mi-l va umple o avalanşă... poate-l va umple
cu vârfuri de munţi.

Norii goneau spre ziua de mâine
agăţând vârfuri de crengi, acoperişuri,
agăţând vârful degetelor
pe care le-ndreptasem aievea
să-ţi desluşesc chipul în întuneric.
Erai doar o iluzie. Un abur.
La fel ca norii de pe cer
şi timpul pierdut printre ei..